să prindem tandrețea, aprinsul, lumina,
căldura, din ochii și curăția inimii celor dragi
și să le facem loc în suflet și vis,
și-n "jalea firului de dor",
de unde să nu le mai dăm drumul niciodată
(poate ne-or scăpa cândva de spaima și fuga clipei,
numaidecât lunecoase ca vâlva și zmeul din cele lumi
apuse);
este vorba despre minunea/taina/extaza
de a ne alătura lucrării frumosului cu aripe de
epifanie
și blând de păpădie,
deopotrivă umil, majestuos, discret, manifest -
loial zării interioare, adică,
ca cea mai complexă stare a conștiinței,
cum ar zice Lucian Blaga;
doar așa, în "avanpostul"
celui mai frumos timp al sufletului
nu ne vor urma doar umbra și amintirile,
ci și ochiul cel mereu atent al îngerelui
și lacrima "boabă de argint"
și de
mântuire a ființei iubite;
altcum,
singuri nicicând nu vom putea aprinde "candeli" de viață pe pământ,
și pradă sigură vom fi păcatului și pierderii de
sine,
și omului viclean și timpului fizic,
care, tirani fiind, nu cruță, nici mântuie pe nimeni
("că nici pământul n-ar mai vrea să mai rabde
lumea rea;
parcă-ar vrea să crape-n două, ca să iasă o lume
nouă")
HRISTOS A ÎNVIAT!
........................................................................................................
Aici
se încheie această poezie.
S-ar
putea întâmpla să dorim să (re)vedem următoarele poezii:
ȘI TOTUȘI,
EXCELSIOR, HRISTOS A ÎNVIAT! (Sonetul CXVI, de pr. Iosif Z. )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu