Recensământul roman, Era creştină, Steaua Betleemului

de Pr. prof. Ion CIUNGU

Iisus, Mântuitorul lumii, ne spune astfel: “Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18, 37) https://www.crestinortodox.ro/biblia/Evanghelia-Ioan/Prinderea-lui-Iisus-Aducerea-la-arhiereii-Anna-si-Caiafa-Lepadarea-lui-Petru-Iisus-in-fata-lui-Pilat-Osandirea-la-moarte/

     Dionisie Exiguus  (sec. V - VI după Hristos), întemeietorul erei creştine

Precizarea în timp a Naşterii. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi apoi S-a născut atunci:

- atunci când era în desfăşurare recensământul în Iudeea, pe baza decretului dat de împăratul de la Roma: „În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria.”[1]

Cercetătorii plasează acest recensământ în perioada anilor 7 - 6 înainte de Hristos.

Mult timp informaţiile din Noul Testament au fost ridiculizate şi discreditate de sceptici şi de atei. Primul lor motiv, în acest context, era că pe vremea aceea nu ar fi existat un recensământ al oamenilor.

 Al doilea motiv era neconcordanţa între datele istorice cunoscute ca fiind sigure şi datele din Noul Testament. Adică, potrivit informaţiilor istorice, Quirinius a fost guvernator al Siriei în perioada anilor 6 - 7 după Hristos , nicidecum pe vremea regelui Irod cel Mare a cărui moarte e stabilită istoric la anul 4 înainte de Hristos. Potrivit Noului Testament, Iisus s-a născut când Irod cel Mare trăia şi a ordonat uciderea pruncilor din Betleem şi din împrejurimi, care aveau vârsta de doi ani şi sub doi ani, cu scopul de a-L ucide pe Pruncul Iisus. [2]

Limpezirea situaţiei cu privire la Quirinius a venit după Răzbiul II Mondial, din partea lui Sir William Ramsay, arheolog şi profesor la Universitatea Oxford şi la Cambridge, din Marea Britanie. El a descoperit un monument în Antiohia Pisidiei, în Asia Mică, care arată că Quirinius a fost de două ori guvernator al Siriei. Prima dată a fost guvernator militar, între anii 10 - 7 înainte de Hristos, perioadă în care guvernator civil era Saturninus.[3]

Aşa stând lucrurile, e necesar să afirmăm că Hristos S-a născut în perioada anilor 7 - 6 înainte de Hristos, ceea ce este o contradicţie logico-cronologică evidentă ( cum adică Hristos S-a născut înainte de Hristos ? ) . Totuşi, istoricii folosesc această exprimare, dat fiind faptul că ei presupun a fi cunoscute explicaţiile de mai jos:

Numărarea anilor de la Naşterea lui Hristos, sau înfiinţarea erei noastre creştine, s-a făcut în sec. VI după Hristos, de către Dionisie Exiguus, un călugăr originar din Scythia Minor (Dobrogea de azi) şi trăitor la Roma începând cu anul 500 după Hristos. Ca membru al Curiei Vaticanului, el a primit sarcina „să conceapă o metodă pentru a determina data Paştilor, după Regula alexandrină, aşa cum s-a reglementat de Sinodul de la Niceea.” În anul 525 Dionisie a introdus în tabelul său de Paşti numărarea anilor de la Naşterea lui Iisus Hristos, eliminând atunci obiceiul de a număra anii de la începutul domniei împăratului Diocleţian, persecutor al creştinilor.[4]

Dionisie arăta că a început numărarea anilor „de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca să ne fie mai cunoscut începutul nădejdii, iar pricina mântuirii omeneşti (adică Patimile Mântuitorului nostru) să lumineze cu mai multă strălucire.” Acest sistem cronologic a fost adoptat în Italia încă din timpul lui Dionisie, apoi mai târziu în Franţa şi treptat în toată lumea.[5]

Era creştină sau Anno Domini devine dominantă în Europa Apuseană după ce Beda Venerabilul a folosit-o în Istoria Eclesiastică a Poporului Englez, 731 după Hristos. [6]

        Cercetătorii de mai târziu au constatat că Dionisie a calculat cu o eroare de 4-5 ani[7] sau chiar 6-7 ani[8] anul în care S-a născut Hristos.[9] Cei care susţin că eroarea este de cel puţin 6 ani argumentează că el a uitat să pună anul zero pe axa timpului între anul 1 după Hristos şi anul 1 înainte de Hristos, şi de asemenea, nu a luat în seamă o perioadă de patru ani în care împăratul August a domnit cu numele de Octavian. Dionisie a pus Naşterea Domnului în anul 753 de la întemeierea Romei (ab Urbe condita).

- atunci când s-a arătat steaua Betleemului după care au fost călăuziţi magii din Răsărit, ajungând astfel la Ierusalim şi întrebând despre regele iudeilor care s-a născut atunci.[10]

        

Din punct de vedere astronomic au fost emise diferite teorii cu privire la steaua Betleemului. Una dintre ele se numeşte “teoria triplei conjuncţii a lui Jupiter şi Saturn”. Potrivit acestei teorii, steaua Betleemului nu a fost o singură stea, ci două foarte apropiate încât păreau a fi una singură. De fapt această teorie a fost emisă de matematicianul şi astronomul Johannes Kepler, care la începutul sec. XVII a văzut o astfel de apropiere sau conjuncţie. E vorba de conjuncţia planetelor Jupiter şi Saturn în constelaţia Peştilor. Atunci el s-a gândit că tot aşa ar fi putut fi steaua Betleemului. Calculând când s-a mai întâmplat o astfel de conjuncţie, a planetelor Saturn şi Jupiter, el a obţinut ca rezultat anul 7 înainte de Hristos. În acel an Saturn şi Jupiter s-au întâlnit de trei ori: în 29 mai, în 29 septembrie (după alţii în trei octombrie) şi în 4 decembrie (după alţii în 6 decembrie). Ulterior alţi astronomi au confirmat spusele lui Kepler: P. Schnabel, Schubert de la Petrograd, Ideler şi Encke din Berlin, Pritchard de la Observatorul din Greenwitch.[11]



[ Este interesant faptul că, potrivit tradiţiei astrologice evreieşti, Mesia trebuia să apară în timpul conjuncţiei lui Saturn cu Jupiter în constelaţia Peştilor. Saturn era considerată protectoarea lui Israel. Jupiter era considerată de toate popoarele o stea norocoasă, regală.


Şi mai interesant este faptul că rezultatul calculelor astronomice ale lui Kepler (sec XVII) se potriveşte cu rezultatul descoperirilor arheologice ale lui Ramsay (sec. XX) ! În obţinerea acestui rezultat ei nu pot fi acuzaţi de colaborare mistică, nici de credinţe oculte, nici de vreun fel de interese economice ! ]



Astronomul german Kepler, dând peste lucrarea lui Laurence Suslyga din Polonia, care argumenta că Hristos S-a născut în anul 4 înainte de Hristos, şi-a publicat în 1614 concluziile, afirmând că după tripla conjuncţie din anul 7 înainte de Hristos, a urmat o grupare a planetelor Marte, Jupiter şi Saturn în anul 6 înainte de Hristos. Această grupare de astre a fost numită de el o nova şi identificată cu Steaua Betleemului. [12]


“În timpurile moderne, astronomii au propus diferite explicaţii pentru această stea. O nova, o planetă, o cometă, o ocultaţie ( un corp este ascuns privirii de alt corp) şi o conjuncţie (grupare de planete), toate au fost sugerate.”[13]

---

[1] Biblia, Evanghelia după Sfântul Luca, cap. 2,  versetele 1-7.

Cifre referitoare la recensăminte făcute de romani, ROMAN CENSUS FIGURES, http://www.csun.edu/~hcfll004/romancensus.html

[2] Biblia, Evanghelia după Sfântul Matei, cap. 2, versetele 16-18.

[3] Werner Keller, ŞI BIBLIA ARE TOTUŞI DREPTATE, Hamburg, 1955, ediţia în româneşte fără locul apariţiei, 1979, p. 370-371; şi

Petru Popovici, BIBLIA ESTE TOTUŞI ADEVĂRATĂ, Editura Lumina Lumii, f. a. studiu ţinut în Timişoara, 1966, p. 112-116; şi

Lee Strobel, Pledoarie pentru Cristos, trd., Claudia Guiu, Cartea creştină, Oradea, 2004, p. 103; şi

LA BIBLE, TRADUCTION OECUMENIQUE DE LA BIBLE, comprenant l]Ancien  et le Nouveau Testament, traduit sur les textes origineaux hebreu et grec, avec introductions, notes essentielles, glossaire…ALLIANCE BIBLIQUE UNIVERSELLE- LE CERF, Paris, 1995, tableau chronologique, p. 1825.

[4] Denys le Petit – WIKIPEDIA, L`encyclopedie libre ,  http://fr.wikipedia.org/wiki/Denys_le_Petit

[5] Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, vol. I. Iaşi, 2004, p. 138.

[6] Dionysius Exiguus, From Wikipedia, the free encyclopedia,

http://en.wikipedia.org/wiki/Dionysius_Exiguus

[7] Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit. p. 138  şi Petru Popovici, op. cit. ,  p. 115.

[8] Werner Keller, op. cit., p. 379.

[9] Astfel că dictionarul francez LAROUSSE prezintă naşterea lui Iisus Hristos înainte de  anul 4  înainte de Hristos , iar Encyclopedia Britannica în perioada anilor 6 - 4  înainte de Hristos. 

„Majoritatea savanţilor consideră  data  naşterii între 6 şi 4  înainte de Hristos” :  James D. G. Dunn, Jesus Remembered, Eerdmans Publishing (2003), page 324,  apud  Jesus, From Wikipedia, the free encyclopedia http://en.wikipedia.org/wiki/Jesus#cite_note-43

[10] Biblia, Evanghelia după Matei, cap. 2.

[11] Werner Keller, op. cit., p. 372- 381; şi Petru Popovici, op. cit., p. 148-152.

[12] John Mosley, Program Supervisor, Griffith Observatory, 2800 East Observatory Road, LosAngeles, California 90027, [reprinted from the Planetarian, Third Quarter 1981], Common Errors in "Star of Bethlehem" Planetarium Shows, https://web.archive.org/web/20080516043233/http:/www.ips-planetarium.org/planetarian/articles/common_errors_xmas.html

[13] Star of Bethlehem, From Wikipedia, the free encyclopedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Star_of_Bethlehem

 

Dumnezeu cu noi

de ierom. Lazăr Dumitru Ţabra (†)

În Cetatea Viflaim liniştea-i deplină,

Întru-un loc mai mărginaş se vede lumină.

Un copil, minune mare, într-un grajd de boi

s-a născut, e Dumnezeu, coborât la noi.

S-a unit cerul cu lutul, bucurie mare,

A venit Stăpânul lumii să ne dea iertare.

Dintr-o iesle picură, printre lobde harul

Şi se duce spre seol ca sa-i stingă jarul.

Ieşi Adame la lumină, dar mai stai un pic

C-a venit Izbăvitorul dar încă-i prea mic

A venit Dumnezeu Fiul, cel mult proorocit

Dar omul pe Dumnezeu, vai, nu l-a primit!

Deşi a venit din cer şi a adus iubirea,

Mii de fii cu viaţa Lui I-au plătit venirea.

S-au întâlnit faţă-n faţă, binele cu răul

Şi Pruncul mântuitor cu Irod călăul.

Trecutul cu viitorul s-au luat la harţă,

Minciuna contr-Adevăr, Moartea contra Viaţă.

Pământul plin de durere şi de sânge geme

„Iisuse de ce-ai venit mai iute de vreme?”

Ieşi că nimeni nu te vrea pe-aceste hotare!

Şi s-a dus Dumnezeu Omul, în străină ţară.

Numai eu, împătimitul I-am zis: Hai la mine!

Dar s-a dus, îns-a promis, sigur, că iar vine.

Texte Biblice

Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul-Cel-Viu, Cel ce pe toate le dă din belşug spre desfătarea noastră;

să facă binele, să se îmbogăţească'n fapte bune; să fie darnici, cu inimă largă,

agonisindu-şi bună temelie'n veacul viitor, ca să dobândească viaţa'ntr'adevăr veşnică.

O, Timotei, păzeşte vistieria ce ţi-a fost încredinţată, îndepărtează-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase;

pe aceasta mărturisind-o unii, s'au rătăcit de la credinţă. Harul fie cu tine! Amin.

(Epistola întâi către Timotei, cap. 6, versetele 17-21).

La Crăciun

de ierom. Lazăr Dumitru Ţabra (†)

Dumnezeu din ceruri pe pământ coboară

Şi ia chipul nostru din Sfânta Fecioară,

Cu dragoste multă s-arată-ntre noi

Şi se naşte-aevea, într-un grajd de boi.

Trei crai dup-o stea, vin din răsărit,

Să ne arate Pruncul de mult proorocit.

Despre El se zice: că-i o taină mare,

C-a venit din ceruri ca să ne omoare

Şi să ne preschimbe, din nou să ne nască,

Pentru-o altă lume, lumea Lui cerească.

Dar din câte ştim Lui e dat să moară

Ca prin moartea Lui păcatul să piară.

O, copil ceresc, plâng de mila Ta,

Dar de nu veneai plângeam de-a mea.

Dacă ne-ndrăgeşti vino mai aproape,

Naşte-Te-ntru noi, nu-ntre dobitoace;

Creşte întru noi şi pe noi ne creşte,

Omoară-ne moartea şi ne mântuieşte!

Mă iubeşti?

 de Lucian OLARU

Motto: „De Mă iubiţi, păziţi-Mi poruncile!” (Ioan 14,15)

„Cineva acolo sus mă iubeşte cu disperare şi mi-o dovedeşte în fiecare zi”

 

Este prima întrebare care ne vine în minte... şi este şi cea mai importantă atunci când ne raportăm la semenii noştri; fie că e mama sau sora (fratele), fie că e soţul sau iubita,... fiecare în noi înşine măcar, ne punem întrebarea: „Mă iubeşti?” ... pentru că dacă „Da!”, atunci sunt dispus să merg pentru (cu) tine „până în pânzele albe”... Aceeaşi întrebare e obligatoriu să ne-o adresăm şi atunci când ne gândim la Dumnezeu: „Mă iubeşti, Doamne?”... fără a sta pe gânduri, ştim declaraţia de iubire a Domnului în moartea Sa pe Cruce... dar şi El ne adreseaza aceeaşi întrebare pentru că vrea şi El iubirea noastră (de)plină: „(Simone, fiul lui Iona), Mă iubeşti?” (Ioan 21,16). Am răspunde şi noi împreună cu Sfântul Petru: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc“ (Ioan 21,16). Cu toate acestea, de multe ori faptele noastre trădează declaraţia de dragoste de mai sus… ştim cu toţii că aşa e, însă găsim explicaţii multiple pentru a ne scuza trădarea dragostei noastre faţă de El… Cuvintele Domnului Iisus rămân oricând actuale : “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui”. (Ioan 14,21) Întotdeauna iubirea trebuie dovedită prin fapte…

            Ca să micşorăm paguba că am înşelat iubirea lui Dumnezeu, vorbim uşor şi repede despre cât de grea este viaţa noastră (doar a noastră): avem multe probleme, avem griji şi neajunsuri, obligaţii faţă de familie sau faţă de prieteni şi deci, „de aia!!!” l-am trădat pe Dumnezeu (adică, am călcat poruncile Lui). Milostenie nu putem face chiar acum pentru că stăm prost cu banii... e criză încă la noi,... e criză şi de „faptele milei sufleteşti”; avem copii la şcoală,... dacă nu, atunci avem nepoţi şi strângem banii pentru ei,... nu pentru mine... dacă nu avem nepoţi, atunci tot strângem, doar că nu ştim exact pentru ce anume, să fie acolo, pentru zile negre...

            Nu avem timp de părinţi, nici de bunici ca să le dăm „bineţe”,... cu prietenii vorbim pe „mess” şi pe rudele bolnave nu avem timp să le ajutăm căci şi noi trebuie să avem viaţa noastră... să dăm de milă ceva la săraci nu se poate, că „dacă fac aşa cu toţi care îmi cer, unde ajung???”... ne temem că vom sărăci peste măsură pentru prea mica măsură de milostenie făcută... Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte ce a spus Moise (la Ieşire 16,18): „Celui cu mult nu i-a prisosit, şi celui cu puţin nu i-a lipsit” (II Corinteni 8,15). Aşadar, a da ca milostenie ceea ce ne prisoseşte (adică ceea ce este este în plus, un surplus), de exemplu banii care-i ardem pe ţigări..., şi în general orice bani folosiţi pentru un lucru total inutil şi fără rost, fără folos,... făcând aşa noi nu sărăcim cu nimic, iar cei flămânzi şi în suferinţă nu se vor îmbogăţii „pe spinarea noastră”, dar nici nu vor suferi de foame... astfel dovedim prin fapte că preţuim făptura lui Dumnezeu, (omul), mai mult decât banii sau vreun viciu personal.

Oricând vom găsi oameni mai săraci ca noi, mai necăjiţi, sau mai în suferinţă decât noi! Să-i ajutăm, să-i învăţăm şi să ne ferim de nepăsare (indiferenţă) ca de cel mai mare duşman al inimii noastre, pentru că indiferenţa (faţă de aproapele) ne seacă inima de toată dragostea... Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne mulţumim cu cât avem, să nu ne (în)strâmbăm sufletul prin răutate şi nedreptate pentru a ne îmbogăţii aici, nici să ne subţiem prin deznădejde;

            Dacă totuşi nu ne prisoseşte nimic din cele materiale, atunci avem la îndemână faptele milei sufleteşti: a îndrepta pe cel ce greşeşte, a învăţa pe cel neştiutor, a da sfat bun celui ce stă la îndoială, a ne ruga pentru aproapele, a mângâia pe cei întristaţi, a suferi cu răbdare asuprirea şi a întări şi pe alţii la răbdare când sunt asupriţi, a ierta pe cei ce ne-au greşit. (Carte de rugăciuni, Ed EIBM al BOR. ediţia III, Bucureşti 1976, pp 131). În general, o altă faptă plăcută Domnului Iisus este a răbda cu mulţumire (cu inimă bună) orice necaz, orice boală sau lucru rău pe care Dumnezeu le îngăduie să se abată asupra noastră.

            Să ne uităm la noi înşine ca să ne curăţim sufletul; să ne “rujăm” discret sufletul cu dragostea de semeni,… să ne “pensăm” inima de răutăţile ce zac în ea şi o sufocă,… să ne “fardăm” sufletul cu orice faptă plăcută Celui de sus… să fim sinceri cu noi înşine ca să nu-L mai trădăm pe Dumnezeu în dragostea pe care i-o datorăm şi i-o declarăm…

            Să ne bucurăm de ceea ce avem deja, să încetăm a ne întrista după ceea ce nu avem şi nu este al nostru,… să privim spre cer în fiecare dimineaţă  şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!

 

DESPRE MOARTE

de Lucian Olaru

Motto: „Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă, mulţumind lui Dumnezeu; căci acesta a ieşit din rudenia sa şi de groapă se apropie, ne-mai-grijindu-se de cele deşarte şi de trupul cel mult pătimitor... Să ne rugăm ca Domnul să-i facă odihnă.”[1]

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte comunităţii creştine din Corint despre fericirea sa de a muri şi a petrece la Domnul: „Căci o clipă uşoară de necaz trecător ne aduce nouă, din prisosinţă-n prisosinţă, veşnică plinătate de slavă... Fiindcă noi ştim că dacă  acest cort – locuinţa noastră pământească – se va desface, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri. Că-ntru aceasta şi suspinăm, întru dorul de a ne îmbrăca pe deasupra cu locuinţa noastră cea din cer... avem încredere, şi mai degrabă vrem să plecăm din trup şi să petrecem lângă Domnul”[2] (II Corinteni 4, 17; 5, 1-8). La acestea adăugăm şi convingerea aceluiaşi apostol că „pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este câştig”[3].

Psalmistul David în cântările sale spunea că „moartea păcătosului este cumplită”[4], în timp ce moartea dreptului este frumoasă[5]. Iată ce spune Sf. Efrem Sirul: „Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţelor lor: privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repaosul veşnic (Ps. 114,7) ... La mulţi dintre sfinţii nevoitori ai pustiei, în vremea ieşirii sufletului, le străluceau feţele ca soarele...”[6]. Sfântul Ambrozie (episcop) de Milan (Milano, Italia), spune că nebunii se tem de moarte ca de cel mai mare rău, dar înţelepţii o caută ca pe o odihnă a ostenelilor lor şi ca pe un capăt al relelor”[7].

Un medic elveţian, doamna Adrienne von Speyr, (1902-1967) spunea că „moartea – şi nici chiar gândul morţii – nu tebuie să-l ia pe nepregătite pe creştin, căci întreaga sa viaţă este o lucrare de pregătire în vederea morţii... să ne privim moartea – oricum ar arăta ea – ca pe ultima noastră dăruire în Domnul[8]”.

Sfântul Isaia pustnicul – un părinte filocalic din secolul al VI-lea – învaţă că toţi creştinii ar trebui „să aibă moartea înaintea ochilor zi de zi şi să se îngrijească de pregătirea ieşirii din trup şi a trecerii de puterile întunericului care ne întâmpină în văzduh... Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc îndată; puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, voind să-l reţină şi căutând să vadă dacă nu cumva găsesc în el ceva ce le aparţine (patimi)”[9]. Moartea vreunui om poate fi pentru cei din jurul său un stimulent puternic în lupta pentru despătimire (curăţirea sau eliberarea de patimi, păcate). Cartea „Ecclesiastul” spune că „mai bine e să mergi la casa plângerii decât să mergi la casa ospăţului, de vreme ce acesta-i sfârşitul a tot omul, iar cel viu şi-o va pune la inimă”[10], adică se gândeşte la ce va deveni. Părintele Mitrofan ne aminteşte un adevăr cunoscut nouă tuturor: „după moarte trupul putrezeşte şi se face ţărână, iar sufletul fiind nemuritor, intră într-o dimensiune nouă şi necunoscută. Aici el va da socoteală de toate (bune sau rele) şi va vedea pe Dumnezeu, pe îngeri şi pe diavoli”[11]. Un secret al păstrării sufletului nostru curat şi cât mai aproape de Creator ni-l descoperă sfântul Antonie cel Mare spunând că „moartea de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştiinţa lui Dumnezeu”[12].

Înmormântarea este „cea din urmă slujbă care binecuvintează sfârşitul vieţii noastre pământeşti şi intrarea pe poarta veşniciei”.[13]

Simbolistica (semnificaţia) materiilor (lucrurilor) folosite în ritualul de înmormântare a creştinilor şi la celelalte slujbe de pomenire a morţilor:

1. Spălarea (rituală a) mortului;
2. Tragerea clopotelui pentru mort;
3. Aprinderea (arderea) de lumânări, tămâie;
4. Coliva
5. Vinul

1. Spălarea (rituală a) mortului;

Trupul mortului e scăldat (spălat) în semn de curăţire, după pilda primilor creştini (Faptele Apostolilor 9,37), cu apă curată, care ne aduce aminte de apa botezului, prin care răposatul a intrat în biserică;[14] apoi e îmbrăcat în straie noi şi curate, închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecăţii (I Corinteni, 15, 42-44). ... Trupul este pus apoi în sicriu (coşciug), pentru a fi ocrotit de greutatea pământului înainte de descompunere, şi pentru a arăta că el se află „sub acoperământul Celui Preaînalt şi odihneşte sub umbra Celui Atotputernic”. Mortul e aşezat cu privirea spre Răsărit, ca şi la botez şi cum facem toţi când ne rugăm, pentru că dinspre răsărit ne-a răsărit Hristos, „lumina cea adevărată”, şi tot dintr-acolo va veni El la judecata viitoare. Pe piept i se pune o icoană sau o cruce, pentru a arăta că un creştin îşi dă duhul lui Hristos întru Care crede şi Căruia I se încredinţează la moarte.[15] Crucea Lui sau sfântul zugrăvit pe icoană este scut şi armă împotriva îngerilor răi care caută să ia sufletele morţilor şi, totodată, mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.

Tipicul bisericesc spune că se acoperă cu o pânză faţa (şi trupul) mortului, peste care se toarnă vinul amestecat cu untdelemn. Această amestecare de vin cu untdelemn e semn că mortul a fost uns, miruit şi împărtăşit cu Sfintele Taine.[16] Înainte de a închide sicriul, preotul varsă cruciş peste trup vinul zis paos (paus), adus de rudele răposatului odată cu coliva, zicând: “Stropimă-vei cu isop şi mă voi curăţi”[17] (Ps. 50,8).

2. Tragerea clopotelui pentru mort;

Clopotele anunţă sau cheamă pe creştini la slujbele de rugăciune ale cultului divin public; de asemenea ele vestesc tuturor celorlalţi creştini plecarea din viaţa pământetască spre veşnicie a unui semen al lor; clopotele amintesc acest eveniment de mai multe ori pe zi şi astfel ne îndeamnă la rugăciune pentru iertarea păcatelor defunctului (de aceea zic toţi: „Dumnezeu sa-l ierte”); clopotele ne amintesc că suntem cu toţii muritori şi ne duc cu gândul la învierea morţilor şi la judecată.[18] Glasul clopotului ne duce cu gândul la trâmbiţa cu care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi scularea celor morţi din morminte pentru Înfricoşătoarea Judecată de apoi.[19]

3. Aprinderea (arderea) de lumânări, tămâie;

Lumânările care ard în mâinile clerului şi ale credincioşilor (şi se distribuie la începutul slujbei), „sunt simbolul credinţei luminate şi semn de bucurie că mortul şi-a împlinit lupta”, după expresia Sfântului Ioan  Gură de Aur (cf. Diac. Prof. Emilian Vasilescu, p. 69). Atât lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin în mâini de către cei prezenţi în timpul slujbei, sau cele care ard la morminte, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului, simbolizează candelele aprinse, lumina faptelor bune cu care creştinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi, (cf. Celor 5 fecioare înţelepte care îl întâmpină pe Hristos la Parusie, Evanghelia de la Matei 25, 1-10). Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie (cf. tradiţiei), risipind întunericul morţii şi apropiindu-se de Hristos, lumina îl simbolizează pe Hristos şi Evanghelia Sa: „Eu sunt Lumina lumii: cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12), cf. Pr. Eugen Drăgoi.[20]

4. Coliva

Coliva este o expresie materială a credinţei în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Hristos Însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor (I Corinteni 3,6). Dulciurile şi aromele care intră în compoziţia colovei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pentru care se face coliva, sau dulceaţa vieţii celei veşnice, pe care sperăm să o dobândească mortul. Coliva se face la parastase, (termene de pomenire: la 40 de zile, la 3 luni, la 6 şi la 9 luni şi la un an de la deces; apoi în fiecare an până la şapte ani); la sâmbetele morţilor înscrise în calendar. Împreuna cu coliva se aduc şi colaci sau pâine, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Hristos.

5. Vinul

Obiceiul de a aduce vin la înmormântare şi parastas şi de a stropi cu el cruciş trupul mortului sau mormântul aminteşte de aromatele şi balsamul cu care a fost uns Trupul Domnului la punerea Lui în mormânt; vinul acesta preînchipuie şi învierea pentru viaţa cea veşnică. În unele regiuni vinul se amestecă cu untdelemn şi simbolizează, prin stropire, curăţirea trupului de întinăciunea păcatelor.[21]

Reţetă de  COLIVĂ:

Se pune la fiert o porţie de arpacaş (grâu decojit) cu 3 părţi de apă; după fierbere se adaugă sare şi zahăr după gust; apoi se pun mirodeniile (după gust): coajă rasă de lămâine (nu foarte multă pentru că amărăşte coliva puţin), esenţă de vanilie sau zahăr vanilat, esenţă de rom, alte esenţe; se amestecă toate împreună; se poate adăuga nucă măcinată (sau prăjită la cuptor şi apoi măcinată) şi se amestecă, apoi se pune în farfurii şi deasupra (se răzuiesc biscuiţi sau pesmet care) se presară cu stracurătoarea iar apoi se pune zahăr pudră; se ornează cu diferite dulciuri şi în mijloc se face o cruce frumoasă cu cacao sau ciocolată răzuită;

---

[1] Aghiasmatarul mic, Slujba înmormântării, stihira glas 2, pp. 46.

[2] Pr. Dr. Nicolae Rădulescu, Judecata Universală după Noul Testament în “Studii Teologice”, an XXIX, nr. 1-2, 1977, p. 115

[3] Filipeni 1, 21

[4] Psalmii 33, 20

[5] cf. Înţelepciunea lui Solomon 3, 1-6, 9; 4, 7-16

[6] Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştrii şi viaţa noastră după moarte, vol. I, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 21-22

[7] Seraphim Rose, Sufletul după moarte, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 179

[8] Adrienne von Speyr, Misterul morţii, pp. 44-46

[9] Seraphim rose, Sufletul după moarte, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 84

[10] Ecclesiast 7, 2

[11] Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, vol. I, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1993, p.  41

[12] Filocalia, vol. I, Edit. Humanitas, p. 12

[13] Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 368.

[14] Simeon al Tesalonicului, Despre Sfârşitul nostru; Apud Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 365.

[15] Simeon al Tesalonicului, Despre Sfârşitul nostru; Apud Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 365.

[16] Mircea, Ioan, Pr. Cultul morţilor în Biserica Ortodoxă după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în “Ortodoxia”, an XXXVII, nr. 3, 1985, p. 478.

[17] Branişte, Ene, Pr. Prof. Dr., Liturgica specială,ed II, Ed. Nemira, Bucureşti 2002 p. 369

[18] Procopoviciu, P., Pr. Prof. Dr.,  Rugăciunile Bisericii pentru morţi, an II, nr. 3-4, Sibiu, 1957, pp. 258-259

[19] Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 365.

[20] Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 366.

[21] Ene Braniste, pr prof dr, Dictionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editursa Diecezană Caransebeş, Oradea 2001, pp 109.

Despre Smerenie

de sfântul Vasile cel Mare

„Sufletul ia chipul ocupaţiilor noastre, ia înfăţişarea celor ce facem şi se aseamănă cu ele. Să-ţi fie, dar, deprinse cu smerenia şi înfăţişarea şi haina şi mersul şi statul şi hrana şi aşternutul şi casa şi toate lucrurile din casă. Cuvântul, cântecul şi vorba cu vecinii să fie mai degrabă măsurate decât îngâmfate. Nu întrebuinţa vorbe umflate şi meşteşugite, nici nu folosi glas afectat în cântecele tale. Nu fi mândru şi grav în vorbirile tale, ci îndepărtează orice lăudăroşenie. Fii îndatoritor cu prietenii, blând cu slugile, răbdător cu cei care te supără, milostiv cu cei de jos. Mângâie pe cei năpăstuiţi, cercetează pe cei bolnavi; nu privi de sus pe nimeni; vorbeşte cu blândeţe, răspunde cu bucurie celui ce te întreabă; fii binevoitor cu toată lumea; când vorbeşti, nu te lăuda şi nici nu pune pe alţii să te laude; nu primi cuvinte necuviincioase; ascunde, pe cât poţi însuşirile şi faptele tale bune; când păcătuieşti, învinovăţeste-te şi nu aştepta mustrările altora (Proverbe 18,17), ca să te asemeni omului celui drept, care, el cel dintâi se învinovăţeşte, ca să fi ca Iov, care nu s-a ruşinat de mulţimea locuitorilor cetăţii de a mărturisii în faţa tuturor greseala lui (Iov 31,34). Nu fi aspru când dojeneşti, nici grabnic şi pătimaş când mustri, că şi aceasta este tot mândrie. Nu osândi pe alţii pentru toate fleacurile, ca şi când tu ai fi cu desăvârşire drept. Priveşte cu ochi întelegători pe cei ce greşesc şi ridică-i duhovniceşte din păcatul lor, aşa cum îndeamnă apostolul, «Luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi si tu în ispită» (Galateni 6,1). Să pui atâta râvnă în a nu fi slăvit de oameni câtă râvnă pun alţii în a fi slăviţi, de-ţi aminteşti de Hristos, Care a spus că cel care caută de buna sa voie laudă de la oameni şi face binele pentru a fi văzut de oameni pierde răsplata de la Dumnezeu. «Îşi iau plata lor» (Matei 6,2) a spus Domnul. Să nu-ţi pierzi, deci, plata de la Dumnezeu, vrând să fi văzut de oameni. Dumnezeu este marele privitor al faptelor noastre. Să iubeşti salva pe care ti-o dă Dumnezeu! El dă strălucită răsplată. Ai fost numit într-o slujbă înaltă şi te cinstesc şi te slăvesc oamenii? Poartă-te cu cei de sub stăpânirea ta ca şi cum ai fi egal cu ei, «nu ca stăpân al păstoritilor»(I Petru 5,3). Domnul a poruncit: «Cel care vrea să fie între voi întâiul să fie slugă tuturor» (Marcu 10,44).”

„Pe scurt, urmăreşte atât de mult smerenia ca şi cum ai fi îndrăgostit de ea. Îndrăgeşte-o şi te va slăvi. Aşa vei merge pe calea care duce cu bine la slava cea adevărată, slava îngerilor, slava de la Dumnezeu. Hristos te va mărturisi înaintea îngerilor că eşti ucenic al Lui (Luca 12,8) şi te va slăvi, dacă vei fi următor smereniei Lui, Care a spus: «Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre» (Matei 11, 29), Căruia slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin!”

(Sfântul Vasile cel mare, PSB vol 17, Omilia XX, Despre Smerenie, pp 550-551).

TEXTE LITURGICE

„Văzând Preacurată pe Făcătorul a toată lumea, că rabdă ocări, şi se înalţă pe Cruce, suspinai, zicând: Preaslăvite Domane, Fiul meu şi Dumnezeul meu, cum suferi necinste Stăpâne, vrând să cinsteşti zidirea Ta. Slavă milostivirii Tale celei multe, şi pogorârii Tale, Iubitorule de oameni.”(Minei, pp 230, Vecernie, stihoavna Crucii, 15 Noiembrie).

„Înfrumuseţându-ţi cugetul sufletului tău cu postul, luminezi pe credincioşi cu razele pătimirii, Galactioane fricite. Pentru aceasta săvârşind cu credinţă sfântă şi de lumină purtătoare ziua ta, strigăm către tine cu credinţă: Ca unul ce ai îndrăzneală către Hristos, roagă-te să ne mântuim noi” (Minei, pp 72, Utrenie, Sedealna Crucii, Noiembrie).

„Fecioară cu totul fără prihană, care ai născut pe Dumnezeu cel mai presus de fiinţă, roagă-te Lui neîncetat împreună cu cei fără de trup, să dea iertare de greşale, şi îndreptare vieţii mai inainte de sfârşit, nouă celor ce cu credinţă şi cu dragoste te lăudăm pe tine după datorie, însăţi prea lăudată.” (Minei, pp 72, Vecernie, 15 Noiembrie).

„Dacă Te-a văzut pe Tine înălţat pe Cruce, Preacurată Maica Ta, Cuvinte al lui Dumnezeu, tânguindu-se ca o maică, zicea: Ce minune nouă şi străină este aceasta Fiul meu? cum Te împreuni cu moartea, Viaţa tuturor? Vrând să înviezi pe cei morţi ca un milostiv”( Minei, Noiembrie pp 73).

Îngerii, prietenii şi casnicii lui Dumnezeu

de Lucian Olaru

Motto: „Înger îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine şi mă învaţă să fac bine; eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare; şi-n tot locul mă-nsoţeşte şi de rele mă păzeşte; Doamne Îngeraşii Tăi fie păzitorii mei, şi în zi şi în noapte, pân-la ceasul cel de moarte.”

Toată lumea ştie că există două lumi: una văzută, palpabilă, iar alta nevăzută; iar cei ce nu cred ca există o lume nevăzută, aceeia nu cred (poate) că omul are suflet tocmai pentru că el (sufletul) nu se vede... sau tot aşa, omul nu are minte pentru că ea nu se vede cu ochiul liber...

Din lumea nevăzută fac parte îngerii, „cereştile, netrupeşti puteri” care sunt puţin mai mari decât noi oamenii, atât în putere, în cunoştinţă cât şi în virtute; spune psalmistul David: „Micşoratu-l-ai pe dânsul (pe om) cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el” (Psalmi 8, 5). Îngerii (deci lumea nevăzută) au fost creaţi înaintea lumii vazute, aşa cum mărturiseşte dreptul Iov: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii Mei” (Iov 38, 7). Îngerii au fost creaţi de Dumnezeu din nimic şi deci sunt fiinţe mărginite, dar pot străbate spaţiul cu viteza gândului, însă nu au însuşirea atotprezenţei, pe care numai Dumnezeu o are; îngerii cunosc cele prezente, cele trecute şi cele viitoare, dar cu toate acestea nu posedă atotştiinţa, care este un atribut (o însuşire) numai a lui Dumnezeu. Ei nu pot face minuni decât numai din încredinţarea lui Dumnezeu.

Cuvântul ÎNGER înseamnă „sol, crainic, vestitor, trimis”[1]; ei au rolul de a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu, de a trimite mesaje oamenilor... „Îngerii sunt fiinţe spirituale, personale, mărginite, dar superioare oamenilor.”[2] Îngerii au raţiune, voinţă, simţire şi văd faţa lui Dumnezeu, aşa cum a zis Domnul Însuşi: „Îngerii din ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu”[3]

Rolul sau scopul îngerilor este:

-          dau preamărire lui Dumnezeu;

-          împlinesc voia Lui;

-          propria lor fericire şi slujesc ca mijlocitori între Dumnezeu şi oameni;

-          se bucură pentru întoarcerea păcătoşilor;

-          primesc descoperiri de la Dumnezeu;

-          grăiesc către oameni şi îi învaţă; sunt mesageri ai lui Dumnezeu;

-          îi apără pe oameni de rele şi de vrăşmaşul diavol; duc rugăciunile oamenilor către tronul cel ceresc;

Îngerii sunt fiinţe spirituale, (nu au trup), sunt nemuritori, n-au trebuinţă de hrană, n-au gen, nu sunt supuşi ispitelor şi slăbiciunilor omeneşti;[4]

            Sfânta Biserică ne învaţă că fiecare om îşi are îngerul său păzitor: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, căci zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.”[5]

            Nu toţi îngerii  sunt egali între ei; ei se împart în nouă cete, grupaţi în trei triade:    

-          Scaunele, Heruvimii, Serafimii;

-          Domniile, Stăpâniile, Puterile;

-          Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii.

            Îngerilor le acordăm o cinstire relativă, (asemenea sfinţilor), numită în limbaj bisericesc „cult de venerare”; îi cinstim de mai multe ori pe an: fiecare zi de luni este îmchinată cinstirii sfinţilor îngeri; ziua de 8 Noiembrie, când sărbătorim pe Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail; numeroase biserici poartă hramul Sfinţilor Arhangheli şi multe persoane poartă numele de Gabriel(a), Gavriil, Mihail(ela) şi Rafail în semn de cinstire şi preţuire a îngerilor.

            Cultul cinstirii sfinţilor îngeri (sau venerarea îngerilor) s-a generalizat oficial prin horărârea sinodului VII ecumenic de la Niceea, 787.

 "Cel ce ai împodobit cerul cu stele, ca un Dumnezeu, şi prin îngerii Tăi tot pământul luminezi, Făcătorule a toate, mântuieşte pe cei ce Te laudă pe Tine". (Luminânda zilei de Luni, Ceaslov, pp 69).

"Mai marilor Voievozi ai oştilor cereşti, rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii, ca să ne acoperiţi pe noi, prin rugăciunile voastre, cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupeşti, păzindu-ne pe noi cei ce cădem cu deadinsul şi strigăm: Izbăviţi-ne din nevoi, ca cei ce sunteţi mai mari peste cetele puterilor celor de sus." (Troparul sfinţilor îngeri, Ceaslov, pp. 428).

---

[1] Todoran, Isidor, Pr. Prof. Dr.; Zăgrean, Ioan, Pr. Prof. Dr., Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru Seminariile teologice, ed. Arhidiecezana Cluj, Cluj, 1997, pp. 138-139.

[2] Idem.

[3] Matei, 18, 10.

[4] Todoran, Isidor, Pr. Prof. Dr.; Zăgrean, Ioan, Pr. Prof. Dr., Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru Seminariile teologice, ed. Arhidiecezana Cluj, Cluj, 1997, pp. 140.

[5] Matei 18, 10

Îndemn

I. Nistor

Dacă-ţi iese pe cărare
O furnică, n-o călca
Doar şi tu poţi fi asemeni
În cărarea altora.

Nu strivi firul de iarbă,
Nici plăpânzii ghiocei
Ce-ţi străjuiesc drumul vieţii,
Căci şi tu poţi fi ca ei.

Tot ce este viu sub soare
Fie insectă sau floare,
Ori pasăre zburătoare
Vrea aer, apă şi soare.

Dacă tu nu le poţi da,
Cel puţin nu le lua!

Să nu provoci, ţi se cere,
Nici lipsuri şi nici durere.
Ci, dimpotrivă, creştine
Fă bine la orişicine!

Rugăciunea mamei

de Teodor Castrişanu

Copilaşi din toată lumea, ştiţi voi cum se roagă mama
Pentru voi în orice seară? Nu ştiţi? Sigur! N-aţi luat seama
Când cu ochii plini de lacrimi, la icoana Maicii sfinte
Îşi şopteşte-n blânde şoapte rugăciunea ei fierbinte.

Uite-aşa grăieşte dânsa: " Maică sfântă, Preacurată,
Vezi-i ce frumos dorm dânşii?...Ei îmi sunt averea toată.
Pentru ei din greu mă zbucium, pentru ei trăiesc în lume
Şi îndur atât noianul de dureri fără de nume!

I-am culcat şi-acum spre tine vin ca ei să nu mă vază
Şi te rog, Măicuţă sfântă, să cobori o blândă rază,
Raza bunătăţii tale, pe frumoasele lor plete,
Ca să n-aibă vise rele şi nici pleoapele muiete.

Şi le-adu în suflet raiul liniştit al vieţii tale
Şi mi-i fă ca-n zori de ziuă, când o fi ca să se scoale
Să-i văd blânzi, cuminţi şi veseli, îndreptând spre mine paşii
Cum i-ndreaptă către tine, colo-n cer, sus, îngeraşii"