Mă iubeşti?

 de Lucian OLARU

Motto: „De Mă iubiţi, păziţi-Mi poruncile!” (Ioan 14,15)

„Cineva acolo sus mă iubeşte cu disperare şi mi-o dovedeşte în fiecare zi”

 

Este prima întrebare care ne vine în minte... şi este şi cea mai importantă atunci când ne raportăm la semenii noştri; fie că e mama sau sora (fratele), fie că e soţul sau iubita,... fiecare în noi înşine măcar, ne punem întrebarea: „Mă iubeşti?” ... pentru că dacă „Da!”, atunci sunt dispus să merg pentru (cu) tine „până în pânzele albe”... Aceeaşi întrebare e obligatoriu să ne-o adresăm şi atunci când ne gândim la Dumnezeu: „Mă iubeşti, Doamne?”... fără a sta pe gânduri, ştim declaraţia de iubire a Domnului în moartea Sa pe Cruce... dar şi El ne adreseaza aceeaşi întrebare pentru că vrea şi El iubirea noastră (de)plină: „(Simone, fiul lui Iona), Mă iubeşti?” (Ioan 21,16). Am răspunde şi noi împreună cu Sfântul Petru: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc“ (Ioan 21,16). Cu toate acestea, de multe ori faptele noastre trădează declaraţia de dragoste de mai sus… ştim cu toţii că aşa e, însă găsim explicaţii multiple pentru a ne scuza trădarea dragostei noastre faţă de El… Cuvintele Domnului Iisus rămân oricând actuale : “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui”. (Ioan 14,21) Întotdeauna iubirea trebuie dovedită prin fapte…

            Ca să micşorăm paguba că am înşelat iubirea lui Dumnezeu, vorbim uşor şi repede despre cât de grea este viaţa noastră (doar a noastră): avem multe probleme, avem griji şi neajunsuri, obligaţii faţă de familie sau faţă de prieteni şi deci, „de aia!!!” l-am trădat pe Dumnezeu (adică, am călcat poruncile Lui). Milostenie nu putem face chiar acum pentru că stăm prost cu banii... e criză încă la noi,... e criză şi de „faptele milei sufleteşti”; avem copii la şcoală,... dacă nu, atunci avem nepoţi şi strângem banii pentru ei,... nu pentru mine... dacă nu avem nepoţi, atunci tot strângem, doar că nu ştim exact pentru ce anume, să fie acolo, pentru zile negre...

            Nu avem timp de părinţi, nici de bunici ca să le dăm „bineţe”,... cu prietenii vorbim pe „mess” şi pe rudele bolnave nu avem timp să le ajutăm căci şi noi trebuie să avem viaţa noastră... să dăm de milă ceva la săraci nu se poate, că „dacă fac aşa cu toţi care îmi cer, unde ajung???”... ne temem că vom sărăci peste măsură pentru prea mica măsură de milostenie făcută... Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte ce a spus Moise (la Ieşire 16,18): „Celui cu mult nu i-a prisosit, şi celui cu puţin nu i-a lipsit” (II Corinteni 8,15). Aşadar, a da ca milostenie ceea ce ne prisoseşte (adică ceea ce este este în plus, un surplus), de exemplu banii care-i ardem pe ţigări..., şi în general orice bani folosiţi pentru un lucru total inutil şi fără rost, fără folos,... făcând aşa noi nu sărăcim cu nimic, iar cei flămânzi şi în suferinţă nu se vor îmbogăţii „pe spinarea noastră”, dar nici nu vor suferi de foame... astfel dovedim prin fapte că preţuim făptura lui Dumnezeu, (omul), mai mult decât banii sau vreun viciu personal.

Oricând vom găsi oameni mai săraci ca noi, mai necăjiţi, sau mai în suferinţă decât noi! Să-i ajutăm, să-i învăţăm şi să ne ferim de nepăsare (indiferenţă) ca de cel mai mare duşman al inimii noastre, pentru că indiferenţa (faţă de aproapele) ne seacă inima de toată dragostea... Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne mulţumim cu cât avem, să nu ne (în)strâmbăm sufletul prin răutate şi nedreptate pentru a ne îmbogăţii aici, nici să ne subţiem prin deznădejde;

            Dacă totuşi nu ne prisoseşte nimic din cele materiale, atunci avem la îndemână faptele milei sufleteşti: a îndrepta pe cel ce greşeşte, a învăţa pe cel neştiutor, a da sfat bun celui ce stă la îndoială, a ne ruga pentru aproapele, a mângâia pe cei întristaţi, a suferi cu răbdare asuprirea şi a întări şi pe alţii la răbdare când sunt asupriţi, a ierta pe cei ce ne-au greşit. (Carte de rugăciuni, Ed EIBM al BOR. ediţia III, Bucureşti 1976, pp 131). În general, o altă faptă plăcută Domnului Iisus este a răbda cu mulţumire (cu inimă bună) orice necaz, orice boală sau lucru rău pe care Dumnezeu le îngăduie să se abată asupra noastră.

            Să ne uităm la noi înşine ca să ne curăţim sufletul; să ne “rujăm” discret sufletul cu dragostea de semeni,… să ne “pensăm” inima de răutăţile ce zac în ea şi o sufocă,… să ne “fardăm” sufletul cu orice faptă plăcută Celui de sus… să fim sinceri cu noi înşine ca să nu-L mai trădăm pe Dumnezeu în dragostea pe care i-o datorăm şi i-o declarăm…

            Să ne bucurăm de ceea ce avem deja, să încetăm a ne întrista după ceea ce nu avem şi nu este al nostru,… să privim spre cer în fiecare dimineaţă  şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!