ÎNVIEREA

                                                                                      Mihai Eminescu

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,

Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;

Un singur glas îngână cuvintele de miere,

Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada,

Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă,

Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,

Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe

Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi:

"Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,

Înveninând pre însuşi izvorul de vieţe,

Nimica înainte-ţi e omul ca un fulg,

Şi-acest nimic îţi cere o rază mângâioasă,

În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase

A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg".

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială

Şi negrul întuneric se sperie de şoapte...

Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte...

Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...

Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,

Cum din mormânt răsare Christos învingător,

Iar inimile toate s-unesc în armonie:

"Cântări şi laude-nălţăm

Noi, Ţie unuia,

Primindu-l cu psalme şi ramuri,

Plecaţi-vă neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morţi,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte!"