Prof. Ela Milea COŢOBAN
(Grupul Sc. Ec. J. Lebel din Talmaciu)
Ne aflăm în Postul Crăciunului, numit și Postul Bucuriei. Ne pregătim cu bucurie să întâmpinăm Nașterea Domnului, dar alături de acest sentiment trăim și sentimentul de recunoștință pentru Darul Divin, pentru „Fiul pe care Tatăl L-a trimis în lume, pentru a noastră mântuire”. De aceea am ales recunoștința ca subiect al acestui articol, iar pentru titlu m-am inspirat dintr-o expresie care m-a tulburat (“durere gestionată creștinește”), expresie pe care am auzit-o la Dan Puric (actorul, scriitorul, extraordinarul OM Dan Puric). Salvator ar fi ca întreaga noastră viață să fie gestionată creștinește. Nu am însă competența de a vorbi atât de complex, deci mă opresc la un subiect familiar.
Cred că fiecare dintre noi a trăit atât experiența celui care oferă cât și a celui care primește. În orice postură ne-am găsi inițial, primele reacții sunt ”de bine”. Impulsul de bucurie și împlinire al celui care oferă și impulsul de bucurie și recunoștință al celui care primește sunt reacții firești, spontane, pornite din noblețea sufletului. Dar partea întunecată a firii umane probabil că nu suportă atâta lumină și are grijă să degenereze reacțiile noastre. Trist este când impactul nerecunoștinței devine frână în practicarea faptelor bune. Cunosc oameni care afirmă că nu se mai implică în ajutorarea celorlalti pentru că de câte ori au făcut-o, au primit nerecunoștință și supărare. Aspectul nerecunoștinței este atât de binecunoscut încât nici nu mai e cazul să îl punctez.
Încercând să înțeleg acest fenomen am ajuns la concluzia că intervin trei faze: generozitate, recunoștință și bucurie (faza1), obișnuință și transformare (faza2), frustrare și întunecare (faza3). Prima fază este faza luminoasă, cea de generozitate, recunoștință și bucurie. Dacă gestul celui care dăruiește sau face ceva pentru altcineva reprezintă o situație izolată, atunci există șansa de a rămâne la acest stadiu luminos. Dacă gestul se repetă sau dacă persoanele se întâlnesc foarte des (intervine repetiția amintirii), se trece la faza de obișnuință. Faza a doua poate fi considerată incubatorul transformărilor, aici cel care a primit se obișnuiește cu ideea de a primi și transformă calitatea DARULUI în DREPT, iar cel care a dăruit transformă RECUNOȘTINȚA celuilalt în OBLIGAȚIE. Nu mai suntem în zona luminoasă dar nici în cea întunecată nu am ajuns încă. Întunericul începe abia în momentul când ceva sau cineva rupe echilibrul obișnuinței: cel care ajuta nu mai poate, nu mai vrea să ajute, sau cel care își exprima recunoștința decide, conștient sau inconștient, să nu o mai facă. În acest stadiu intervine frustrarea și oamenii acționează din ”întuneric”: se rănesc, se ceartă, se plâng, se împietresc, se răzbună.
Această idee greșită a dreptului nostru de a primi (ajutor sau recunoștință) distorsionează toate faptele bune. Ne lipsește doar curajul de a atinge acest punct fragil și vulnerabil, de a recunoaște ”fisura” sistemului nostru de gândire, neancorarea stabilă în gândirea creștină. Să nu protejăm din comoditate sau prejudecată nici un sistem care blochează lumina sufletului nostru, noblețea creștinească dobândită odată cu Taina Sfântului Botez.
Ne aflăm în perioada cea mai potrivită de introspecție și evaluare personală, acum când ne pregătim să întâmpinăm Nașterea Domnului. Avem șansa de a ne fi născut creștini, mai rămâne doar să onorăm aceasta și să ne străduim să trăim creștinește. Dacă nu am știut să fim recunoscători, poate e momentul să învățăm. Iar dacă suntem răniți de nerecunoștința celor din jur, poate e momentul să renunțăm la așteptările noastre. În ”Jurnalul fericirii”, N. Steinhardt atinge și subiectul recunoștinței, amintind că este un păcat să fii nerecunoscător, dar a aștepta recunoștință este un păcat și mai mare. Greu de ”digerat” uneori, dar fundament al creștinătății. Să nu uităm că există și mai mari ”pietre de încercare” cum ar fi, de exemplu, ”să ne iubim dușmanii”. Așa că privit prin această prismă, putem fi mai îngăduitori cu cei ”nerecunoscători”. Subliniez că nu am decât calitatea de creștin, nu am studii teologice și vorbesc în urma experiențelor personale, în urma multor încercări și din convingerea proprie că Sprijinul Divin și îndrumarea creștină sunt singurele soluții reale pentru viața noastră aici pe pământ și dincolo, la cele veșnice. Ca dascăl întâlnesc des, prea des chiar, părinți care afirmă dezarmați: ”nu știm ce să mai facem cu copiii noștri”, dar puțini, prea puțini, se îndreaptă spre Cel care are toate soluțiile, spre Cel a cărui Naștere ne pregătim să o sărbătorim, spre Domnul nostru, Iisus Cristos.
Să eliminăm judecăți și atașamente care ne înstrăinează unii de alții și de Dumnezeu, să ne focalizăm starea de conștiință și percepție asupra identității proprii și să ne repoziționăm în relațiile cu ceilalți doar pe iubire, înțelegere și compasiune. Chiar dacă uneori pare greu, să nu uităm de Ajutorul Divin, care face totul posibil.
Nașterea Domnului să ne aducă bucurii și împăcare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu