DARUL lui Dumnezeu

de Lucian OLARU

Motto: „Dat-ai  darul Tău  prin Apostolii Tăi lesne Iertătorule, Iubitorule de oameni, prin untdelemn cel sfinţit al Tău, să tămăduiască ranele şi boalele tuturor ...” (tropar de la Taina Sfântului Maslu).[1]

            „Dar”[2] sau „daruri” este un cuvânt care defineşte cel puţin patru lucruri deosebite:

-          dar, -uri = cadou, ofrandă, prinos, plocon, donaţie, atenţie;

-          dar = însușire (cu care se naște cineva), aptitudine, calitate, vocație, talent;

-          dar (bisericesc) = Darul Preoţiei, adică puterea sacramentală, harică, de a săvârşi Tainele şi slujbele Bisericii.

-          Dar, Daruri = Sfintele Daruri adică Euharistia (pâinea și vinul sfințite pentru Cuminecătură, Împărtăşanie), Trupul şi Sângele Domnului Hristos;[3]

Dar sau daruri se numeşte orice lucru, calitate, deprindere sau capacitate a sufletului pe care cineva o (le) primeşte fără o lucrare anumită, fără vreun efort special sau vreo cheltuială de orice fel. De obicei numai Dumnezeu face „daruri”, oferind oamenilor total gratuit şi fără reproşuri harurile (de exemplu: Viaţa veşnică, Euharistia, Preoţia şi celelalte 6 sfinte Taine, etc) şi darurile Sale (viaţa, puterea de a da viaţă, darul de a face minuni, sănătatea, înţelepciunea şi ţinerea de minte, dar şi alte daruri excepţionale, etc. ). Oamenii oferă şi ei daruri (cadouri) semenilor lor, însă de cele mai multe ori ele au un scop precis, bine conturat: achitarea unei obligaţii mai vechi, un cadou din obligaţie ocazională (onomastică, ziua numelui, felicitare ocazională, nuntă, etc.), dar şi oferirea unui „cadou” pentru vreo avansare profesională sau pentru facilitarea unui folos necuvenit imediat... sau oferirea unui cadou în biserică şi pentru biserică, pentru casa Domnului, cu scopul de a avea succes în afaceri, pentru a avea noroc în viaţă, pentru vreo reuşită pe orice alt plan prin ajutor divin. Ba mai mult, „caritasul duhovnicesc”, oferirea de bani la săraci şi la biserică pentru ca Dumnezeu să fie apoi „obligat” să ne dea înapoi „însutit” în Împărăţia Sa, aşa cum ne-a promis. Această din urmă înţelegere a ideii de „dar” sau „daruri” este total nepotrivită în raportul nostru cu Dumnezeu, întrucât Cel Preaînalt nu locuieşte în case făcute de mâini omeneşti[4], nici nu are nevoie de ceva de la noi, El care a creat toate şi care stăpâneşte toate şi pe noi; Porunca milosteniei, adică porunca darurilor făcute de om către om, am primit-o în primul rând ca să ajungem la virtutea cea mare a dragostei sau iubirii de semeni, iar apoi ca să contra-atacăm prin milostenie patima sau răul iubirii de bani, al lăcomiei, dar şi indiferenţa  sau nepăsarea de semeni, păcat mare ce se opune dragostei de oameni şi de Dumnezeu. Nicidecum nu trebuie să ne gândim la milostenie ca la o „metodă” religioasă de a ne îmbogăţi cu bani în Împărăţia lui Dumnezeu, unde să aşteptăm să primim înapoi însutit, înmulţit[5] banii daţi aici pe pământ la săraci şi la biserici.

În tradiţia patristică se distinge între 3 categorii de credincioşi pe baza gradului lor de maturizare duhovnicească:

-          ROBII: credincioşii care ţin poruncile lui Dumnezeu de frica de a nu fi pedepsiţi (Sf. Maxim Mărturisitorul); lucrul de care trebuie să se teamă credinciosul  nu este pedeapsa ci lipsa comuniunii cu Dumnezeu; „Cel ce are simţire şi minte, deja a răbdat gheena când se desparte de Dumnezeu; dar fiindcă acest lucru nu pricinuieşte durere, de aceea există ameninţarea focului.”(ne învaţă sfântul Ioan Gură de Aur în „Omilie catre romani”)[6].

-          NĂIMIŢII: cei care ţin poruncile lui Dumnezeu pentru a fi răsplătiţi; nu dovedesc maturitate duhovnicească şi nici adevărată recunoştinţă faţă de iubirea lui Dumnezeu (spune sfântul Maxim Mărturisitorul).

-          FIII sau CEI  LIBERI: cei ce ţin poruncile divine faţă de virtute sau faţă de Dumnezeu din dragoste şi nu de frică sau din interese personale, trăiesc libertatea cea în Hristos ca fii sau oameni liberi (spune sfântul Clement Alexandrinul)[7].

            Totuşi, mulţi credincioşi încearcă să ofere „cadouri” – daruri de bani sau haine – săracilor  fără vreun interes aparte, doar din dragoste pentru Dumnezeu... aceasta înseamnă că persoana în cauză doreşte să devină filantrop[8], vrea să se asemene puţin câte puţin cu Dumnezeu, Creatorul său; din moment ce Dumnezeu face daruri, şi noi vrem să facem daruri dezinteresate persoanelor dragi, (drag trebuie să ne fie orice om), şi nevoiaşilor cu anumite ocazii şi nu numai, după cum ne învaţă Domnul nostru Iisus[9]. Cine iubeşte pe Dumnezeu împlineşte poruncile Lui, face faptele pe care le face Dumnezeu, îl imită pe Domnul Hristos. Creştinul alipit de Dumnezeu are ca (fiind) dragi pe toţi oamenii şi ar face daruri la toţi oamenii, iar Mântuitorul ne spune că dacă ne iubim semenii, atunci iubim şi pe Dumnezeu;[10]

            „Mai fericit este a da decât a lua”[11] ne învaţă sfântul apostol Pavel, şi poate tocmai fericirea şi căutarea ei a condus omenirea la obiceiul frumos, (practicat an de an), de a face daruri apropiaţilor cu ocazia Sărbătorilor de iarnă, a Crăciunului – Naşterea lui Hristos. Oferirea unui dar al nostru pentru cineva ne transformă, ne aseamănă puţin cu Tatăl nostru ceresc: Dumnezeu oferă nouă tuturor - fraţii lui Hristos - daruri dumnezeieşti, iar noi să oferim semenilor noştri darurile noastre  omeneşti  imitând  astfel pe Domnul Iisus;

            Să oferi daruri lui Dumezeu înseamnă să îl vezi pe Creator vieţuind în inimile oamenilor de lângă tine, să vezi în semenul tău o valoare uriaşă (apreciată la maxim de Dumnezeu), şi să converteşti valorile tale (de exemplu banii) în această valoare unică, fără depreciere, fără fluctuaţii meşteşugite, care la Dumnezeu rămâne aceeaşi pe vecie: omul, sufletul omului... ca om să investeşti în oameni, să te cheltui pe tine însuţi pentru oameni pentru a dobândi avere veşnică: pe Dumnezeu în veşnicie. Acesta este ţelul creştin, acesta este aleea spre Rai.

            Daruri vrem să primim toţi de la Dumnezeu, precum am şi primit: unii sănătatea, alţii înţelepciunea; unii frumuseţea sufletului, alţii frumuseţea văzută a unui corp trecător; unii simplitatea şi pacea de suflet iar alţii bărbăţia sufletească... celelalte daruri pe care nu le avem le cerem şi le nădăjduim de la Dumnezeu... fie că suntem prietenii Lui, fie că suntem doar cerşetorii şi profitorii de Dumnezeu... Când însă vine vorba de noi şi de oferirea darurilor noastre semenilor, chiar şi numai de Crăciun, atunci trebuie să aplicăm acelaşi principiu: oricui are trebuinţă[12] de ceva, oricărui necunoscut sau ne-prieten al nostru (sau sărac „profitor”) aflat în lipsă trebuie să-i oferim partea lui de dar, partea lui de cadou, după cum şi Dumnezeu ne-a oferit-o nouă, fără să ţină seama cât îi suntem de prieteni sau  de ne-prieteni... [13]

Totuşi, grija de aproapele ne obligă să discernem când, cui şi cum să fim milostivi; să nu ne transformăm în oameni care înteţesc şi îmulţesc patimile în cei de lângă noi; nu se cuvine să asigurăm unui om pătimaş materia cu care să îşi întreţină patima, adică să dăm alcool sau bani pentru alcool unui beţiv, sau bani pentru droguri unui nefericit dependent de ele... nici nu trebuie să plătim oamenilor leneşi ca să stea acasă sau la cerşit ... ci celor „cu adevărat văduve”[14] sau celor cu adevărat săraci, „ca să nu fie povară pentru Biserică”[15].  În această ordine de idei, „Învăţătura celor doisprezece Apostoli sau Didahia” ne îndeamnă: „Să asude milostenia în mâinile tale, până cunoşti pe cel căruia dai” (I, 3)!”[16]

            Naşterea Domnului Hristos este cel mai mare dar al lui Dumnezu pentru omenirea întreagă; nu doar că s-a redeschis omului RAIUL cel de demult şi şansa de a fi din nou „vecini de bloc cu Dumnezeu”, dar mai mult decât atât, avem ocazia unirii intime cu Dumnezeu, aşa încât El vieţuieşte în noi şi noi trăim în El şi cu El (prin Sfânta Împărtăşanie). Să faci daruri este frumos şi este obligatoriu dacă cineva doreşte să ajungă la dragostea de Dumnezeu, adevărată şi ne-făţărnicită. Valoarea supremă a omului trebuie să fie Dumnezeu pentru că valoarea supremă a lui Dumnezeu este omul.

            Să aducem darurile noastre stricăcioase lui Dumnezeu ca mulţumire pentru darurile nestricăcioase pe care le-am primit deja sau pentru cele pe care le vom primi. Să căutăm în sufletul nostru prisosul de dragoste şi să o oferim în dar primului orfan care ne iese în cale, aşa încât celui cu mult(ă) dragoste să nu îi prisosească, iar celui cu puţin(ă) dragoste să nu îi lipsească, după cum ne învaţă Sfântul apostol Pavel[17]. Să facem pregătirile ca încă o dată Domnul Hristos să îşi facă culcuş la noi în suflet, şi să ne străduim să împlinim ceva în plus din poruncile Lui.

Fericirea este a fi cu Hristos Dumnezeu cât mai multă vreme, pe vecie dacă se poate, iar această stare trebuie să înceapă încă de pe pământ.

---

[1] Evhologiu (Molitfelnic), ediţia IV, editura Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1920, pp 113.

[2] Obiect primit de la cineva sau oferit fără plată cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. (după http://m.dexonline.ro/definitie/dar ).

[3] Idem.

[4] Faptele Apostolilor cap 7, 49-50: “Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie? - zice Domnul - sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?”

[5] “Şi să nu ia însutit - acum, în vremea aceasta, de prigoniri - case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică” (Marcu 10, 30). “Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19, 29).

[6] Apud prof. dr. Georgios I. Mantzaridis, morala crestina II, trad. Diac drd Constantin Coman, ed Bizantină, Bucureşti, 2006,  pp 174-176.

[7] Ibidem.

[8] Persoană care face acte de filantropie; om darnic, generos (cu cei săraci), mărinimos (după http://m.dexonline.ro/definitie/filantrop ).

[9] “Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi” (Luca 6, 30); “Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 35-36).

[10] “Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu” (I Ioan 4, 7). “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.  Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său”. (I Ioan 4, 20-21).

[11] Faptele Apostolilor 20, 35.

[12] “Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi” (Luca 6, 30); “Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa”.(Matei 5, 40). “Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta” (Matei 5, 42).

[13] “Socoteşte milostenia nu ca pe o cheltuială, ci ca un venit; nu ca o pierdere, ci ca un câştig, căci tu dobândeşti prin ea mai mult decât ai dat. Tu dai pâine şi dobândeşti viata cea veşnică; tu dai haină şi dobândeşti veşmântul nemuririi; tu îngăduieşti locuirea sub acoperământul tău şi dobândeşti împărăţia cerului; tu dai cele trecătoare şi primeşti în locul lor cele ce trăiesc în veci” (Predici la Duminici si Sarbatori – Sf. Ioan Gura de Aur) (după http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/sfantul-ioan-gura-de-aur/ ).

[14] I Timotei, 5, 5; 16.

[15] Ibidem.

[16] Învăţătura celor doisprezece Apostoli sau Didahia, ed EIBM al BOR, traducere de Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1995, pp 27.

[17] “Prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora, pentru ca şi prisosinţa lor să împlinească lipsa voastră, spre a fi potrivire, Precum este scris: "Celui cu mult nu i-a prisosit, şi celui cu puţin nu i-a lipsit" (II Corinteni 8, 14-15).