Privegherea asupra ta însuşi

de Toma de Kempis

„1. Nu trebuie să ne bizuim prea mult în noi înşine, pentru că adeseori ne lipseşte darul şi dreapta judecată. Puţină lumină este în noi, şi aceasta curând o pierdem prin lene. Adeseori nici nu băgăm de seamă cât suntem de orbi înlăuntrul nostru. Adeseori facem rău, şi ne dezvinovăţim şi mai rău. Câteodată suntem porniţi de patimă, şi noi credem că e râvnă. Cele mai mici greşeli ale altora noi le mustrăm cu asprime şi pe cele mari ale noastre le trecem cu vederea. Simţim şi măsurăm îndată ceea ce avem de suferit de la alţii, şi la ceea ce au alţii a pătimi de la noi nici nu gândim. Omul, care s-ar judeca pe sine fără părtinire, ar cunoaşte că n-are nici un drept a osândi pe altul cu asprime.”

„2. Pentru cel ce ştie să trăiască pentru Dumnezeu, grija de a fi mereu plăcut Lui, este cea mai mare. Şi cel ce priveghează asupra sa, nu vorbeşte lesne de greşelile altora. Nu vei învăţa niciodată a via înlăuntrul tău pentru Dumnezeu; nu vei fi om dinlăuntru şi evlavios, până nu vei înceta de a vorbi de alţii şi nu vei priveghea asupra ta mai cu deosebire. Iar dacă mintea ta se va întoarce asupra inimii tale, şi de acolo se va înălţa la Dumnezeu, atunci toate cele din afară puţină însemnătate vor avea pentru tine. Spune-mi unde eşti, când nu te afli înlăuntrul tău? Şi când ai aergat pentru toate, cu ce te-ai folosit, nepurtând grijă de mântuirea ta? De vrei să ai pace şi să fii înlăuntrul tău în unire cu Dumnezeu, se cade să laşi toate şi să îngrijeşti de mântuirea ta.”

„3. Mult vei spori, dacă te vei lepăda de toate grijile veacului. Iar mare piedică vei simţi în calea îndreptări tale, dacă te vei îngriji de lucrurile lumeşti. Înaintea ochilor Lui să nu fie nimic înalt, mare, frumos, plăcut, decât numai Unul Dumnezeu. Toată mângâierea ce ar veni de la o oarecare făptură, socoteşte-o ca o nălucă deşartă. Sufletul ce iubeşte pe Dumnezeu leapădă toate pentru Dumnezeul veşnic, nemărginit, a toate împlinitor, care este mângâierea sufletului şi adevărata veselie a inimii.”

Meditaţie:

„Dacă ai ştii ce e bun şi rău în fiecare om, fără deosebire, la ce ţi-ar servi dacă nu te vei cunoaşte întâi pe tine însuţi? La Judecata cea de apoi nu te va întreba despre conştiinţa altuia. Lasă deci grija a cărei cauză e mai întotdeauna mândria şi răutatea şi ocupă-te de o grijă mai plăcută lui Dumnezeu şi mai folositoare pentru tine. Ştiinţa cea mare, cea adevărată e de a se cunoaşte fiecare pe sine însuşi: acesta trebuie să fie studiul nostru în toată vremea. Atunci vom învăţa să ne dispreţuim, să plângem rana inimii noastre, iubirea de sine neînfricată ce ne stăpâneşte, poftele ascunse ce ne muncesc, şi vom striga cu apostolul: «Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia» (Romani 7, 24). Fericită îzbăvire! Dar ce vom găsi după aceea dacă vom fi fost credincioşi? Pe Dumnezeu Însuşi şi în El toată mângâierea, tot binele. O, suflete al meu! Dacă e aşa, începe chiar din acest moment a te descărca de povara ce te apasă, de cele ale pământului şi de oameni, spre a te lipi numai de Dumnezeu.” (Urmarea lui Hristos, Editura şi Tipografia „I.P. Arta Grafică”, Bucureşti 1991, pp 112-115).