RECUNOȘTINȚA GESTIONATĂ CREȘTINEȘTE

Prof. Ela Milea COŢOBAN

(Grupul Sc. Ec. J. Lebel din Talmaciu)

Ne aflăm în Postul Crăciunului, numit și Postul Bucuriei. Ne pregătim cu bucurie să întâmpinăm Nașterea Domnului, dar alături de acest sentiment trăim și sentimentul de recunoștință pentru Darul Divin, pentru „Fiul pe care Tatăl L-a trimis în lume, pentru a noastră mântuire”. De aceea am ales recunoștința ca subiect al acestui articol, iar pentru titlu m-am inspirat dintr-o expresie care m-a tulburat (“durere gestionată creștinește”), expresie pe care am auzit-o la Dan Puric (actorul, scriitorul, extraordinarul OM Dan Puric). Salvator ar fi ca întreaga noastră viață să fie gestionată creștinește. Nu am însă competența de a vorbi atât de complex, deci mă opresc la un subiect familiar.

Cred că fiecare dintre noi a trăit atât experiența celui care oferă cât și a celui care primește. În orice postură ne-am găsi inițial, primele reacții sunt ”de bine”. Impulsul de bucurie și împlinire al celui care oferă și impulsul de bucurie și recunoștință al celui care primește sunt reacții firești, spontane, pornite din noblețea sufletului. Dar partea întunecată a firii umane probabil că nu suportă atâta lumină și are grijă să degenereze reacțiile noastre. Trist este când impactul nerecunoștinței devine frână în practicarea faptelor bune. Cunosc oameni care afirmă că nu se mai implică în ajutorarea celorlalti pentru că de câte ori au făcut-o, au primit nerecunoștință și supărare. Aspectul nerecunoștinței este atât de binecunoscut încât nici nu mai e cazul să îl punctez.

Încercând să înțeleg acest fenomen am ajuns la concluzia că intervin trei faze: generozitate, recunoștință și bucurie (faza1), obișnuință și transformare (faza2), frustrare și întunecare (faza3). Prima fază este faza luminoasă, cea de generozitate, recunoștință și bucurie. Dacă gestul celui care dăruiește sau face ceva pentru altcineva reprezintă o situație izolată, atunci există șansa de a rămâne la acest stadiu luminos. Dacă gestul se repetă sau dacă persoanele se întâlnesc foarte des (intervine repetiția amintirii), se trece la faza de obișnuință. Faza a doua poate fi considerată incubatorul transformărilor, aici cel care a primit se obișnuiește cu ideea de a primi și transformă calitatea DARULUI în DREPT, iar cel care a dăruit transformă RECUNOȘTINȚA celuilalt în OBLIGAȚIE. Nu mai suntem în zona luminoasă dar nici în cea întunecată nu am ajuns încă. Întunericul începe abia în momentul când ceva sau cineva rupe echilibrul obișnuinței: cel care ajuta nu mai poate, nu mai vrea să ajute, sau cel care își exprima recunoștința decide, conștient sau inconștient, să nu o mai facă. În acest stadiu intervine frustrarea și oamenii acționează din ”întuneric”: se rănesc, se ceartă, se plâng, se împietresc, se răzbună.

Această idee greșită a dreptului nostru de a primi (ajutor sau recunoștință) distorsionează toate faptele bune. Ne lipsește doar curajul de a atinge acest punct fragil și vulnerabil, de a recunoaște ”fisura” sistemului nostru de gândire, neancorarea stabilă în gândirea creștină. Să nu protejăm din comoditate sau prejudecată nici un sistem care blochează lumina sufletului nostru, noblețea creștinească dobândită odată cu Taina Sfântului Botez.

Ne aflăm în perioada cea mai potrivită de introspecție și evaluare personală, acum când ne pregătim să întâmpinăm Nașterea Domnului. Avem șansa de a ne fi născut creștini, mai rămâne doar să onorăm aceasta și să ne străduim să trăim creștinește. Dacă nu am știut să fim recunoscători, poate e momentul să învățăm. Iar dacă suntem răniți de nerecunoștința celor din jur, poate e momentul să renunțăm la așteptările noastre. În ”Jurnalul fericirii”, N. Steinhardt atinge și subiectul recunoștinței, amintind că este un păcat să fii nerecunoscător, dar a aștepta recunoștință este un păcat și mai mare. Greu de ”digerat” uneori, dar fundament al creștinătății. Să nu uităm că există și mai mari ”pietre de încercare” cum ar fi, de exemplu, ”să ne iubim dușmanii”. Așa că privit prin această prismă, putem fi mai îngăduitori cu cei ”nerecunoscători”. Subliniez că nu am decât calitatea de creștin, nu am studii teologice și vorbesc în urma experiențelor personale, în urma multor încercări și din convingerea proprie că Sprijinul Divin și îndrumarea creștină sunt singurele soluții reale pentru viața noastră aici pe pământ și dincolo, la cele veșnice. Ca dascăl întâlnesc des, prea des chiar, părinți care afirmă dezarmați: ”nu știm ce să mai facem cu copiii noștri”, dar puțini, prea puțini, se îndreaptă spre Cel care are toate soluțiile, spre Cel a cărui Naștere ne pregătim să o sărbătorim, spre Domnul nostru, Iisus Cristos. 

Să eliminăm judecăți și atașamente care ne înstrăinează unii de alții și de Dumnezeu, să ne focalizăm starea de conștiință și percepție asupra identității proprii și să ne repoziționăm în relațiile cu ceilalți doar pe iubire, înțelegere și compasiune. Chiar dacă uneori pare greu, să nu uităm de Ajutorul Divin, care face totul posibil.

Nașterea Domnului să ne aducă bucurii și împăcare! 

Lupta cu gândurile

„Când ţi se va isca în inimă ură împotriva cuiva, fii sigur că este de la diavolul. Îndepărtează-l de la tine cu asprime, pe el şi isprava sa, şi te va lăsa în pace, iar pornirea care ţi s-a iscat uit-o ca şi cum n-a fost a ta. Nenorocirea este că diavolul ne dă iluzia că suntem  cu totul răspunzători de faptele noastre, îşi ascunde în noi capul şi coada,  iar noi suntem convinşi că facem ce se cuvine, ne batem pentru un lucru diavolesc, ca şi cum ar fi chiar al nostru şi ar fi şi drept. Deci orice justificare a patimilor nu-i decât minciună şi este potrivnică lui Dumnezeu, să te conduci după acelaşi principiu, în raport cu alţii, când vezi că cineva se înverşunează, cu ură împotriva ta; să nu consideri că ceea ce face face de la el, nu! El nu este decât victima părintelui răului, diavolul,  şi nu şi-a dat seama la timp de viclenia acestuia, lăsându-se amăgit de el. Roagă-te să-l lase în pace şi pe el vrăjmaşul şi să-i lumineze Domnul ochii inimii,  întunecaţi de suflarea otrăvitoare , ucigaşă a duhului răutăţii. Roagă-te din inimă lui Dumnezeu pentru toţi oamenii vătămaţi de patimi; în ei lucrează diavolul.”

(Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, pp 90).

Despre Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

de Pr. Prof. Ion CIUNGU

- Referindu-ne la Naşterea Fiului lui Dumnezeu, cunoscut în istorie sub numele de Iisus Hristos, de câte feluri este această Naştere, din punct de vedere biblic şi bisericesc?

        De patru feluri:

a)     Naşterea eternă, pur spirituală, a Fiului din Tatăl;

b)    Naşterea în istorie, spirituală şi trupească, a Fiului din Preacurata Fecioara Maria, prin lucrarea de coborâre asupra ei a Duhului Sfânt şi de umbrire a ei de către Cel Prea Înalt, adică de către Tatăl Ceresc;

c)     Naşterea Fiului din moarte, adică învierea Lui din morţi;

d)    Naşterea spirituală a Fiului în sufletele creştinilor prin evanghelizarea făcută de Biserică, prin administrarea Sfintelor Taine şi prin ambianţa faptelor creştine ale celorlalţi membri creştini, după modelul vieţii curate a Sfintei Fecioare Maria.

…………………………………………………………………………………….

         b) Naşterea în istorie a Fiului

          Înainte de a expune orice altceva despre această Naştere, obligat de principiul imparţialităţii şi al interdisciplinarităţii, se cuvine a menţiona faptul că, în funcţie de autori şi documente, existenţa istorică a lui Iisus este fie afirmată, fie pusă sub semnul întrebării şi negată. În linii mari, lucrurile se prezintă astfel:

Iisus – persoană istorică presupusă sau mit	Iisus – persoană istorică afirmată fără îndoieli
- MIC DICŢIONAR ENCICLOPEDIC, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 1353: „ HRISTOS (IISUS HRISTOS), întemeietorul mitic al creştinismului…” - DICŢIONAR DE FILOZOFIE, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 161 : “CREŞTINISM, una dintre principalele religii universale, cu o vechime de aproape două milenii. Numele acestei religii derivă de la presupusul ei întemeietor şi totodată divinitate Iisus Hristos...” - Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, p. 310: “ Iisus Christos (ebr. Yehoshua Yeshua – Yahve salvează, grec……în creştinism cu epitetele Mântuitorul şi Mesia…) Întemeietorul tradiţional şi strania figură cheie a religiei creştine, personaj mitol. contradictoriu şi enigmatic socotit şi om şi divinitate, presupusă personalitate istorică, necertificată însă direct de nici un document autentic, cu o biografie construită fluctuant, inconsecvent, în 4 variante (în cele 4 evanghelii din N. T.)…” - I. A. Lenţman, ORIGINEA CREŞTINISMULUI, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 140 şi 218 : „Nu dispunem de nici un fel de date certe cu privire la existenţa creştinismului în prima jumătate a sec. I e. n.  Evangheliile au apărut mult mai târziu şi, ceea ce este mai important, toate informaţiile lor cu privire la întemeietorul creştinismului pledează nu pentru existenţa, ci din contră, pentru inexistenţa istorică a lui Iisus.” „…evangheliile canonice cuprind numai o parte neînsemnată din mulţimea diverselor povestiri despre viaţa lui Iisus, care circulau în diferite comunităţi. În toate aceste evanghelii, atât evenimentele din viaţa pământească, cât şi învăţătura întemeietorului mitic al creştinismului erau expuse în chipuri diferite. Evangheliile nu reprezentau însemnări ale unor martori oculari, ci au fost compuse cel puţin la o sută de ani după perioada despre care se povesteşte în ele…” - Petru Berar, RELIGIA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 38 : „ Sigur este însă că în favoarea existenţei istorice a lui Iisus nu dispunem, până acum, de nici un document de valoare absolută, indiscutabilă, fie că ne referim la mărturiile scriitorilor antici, perpetuate de-a lungul veacurilor, fie la descoperirile arheologice de mai târziu. Dimpotrivă, s-ar putea afirma că noile descoperiri arheologice înclină mai mult balanţa spre caracterul mitic al lui Iisus, deci inexistenţa sa istorică.” ……………………………	- LE PETIT LAROUSSE, Paris, 1994, p. 1432 JESUS sau JESUS – CHRIST,  “…evreu din Palestina, fondator al creştinismului, a cărui naştere corespunde teoretic cu începutul erei creştine. Pentru creştini el este Mesia, fiul lui Dumnezeu şi răscumpărătorul umanităţii. Având în vedere datele evanghelice şi rarele documente necreştine care îl menţionează în sec. I, se poate stabili schema cronologică următoare: naşterea lui Iisus în timpul lui Irod înainte de anul 4 precedând era noastră; începutul activităţii apostolice în jurul anului 28; patima şi moartea, fără îndoială în apr. 30…” - CONCISE ENGLISH DICTIONARY , Adapted by H. W. Fowler and F. G. Fowler from The Oxford Dictionary, Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1993, vol. I, p. 208 : Christ,  “Mesia sau Unsul Domnului din profeţia evreiască ; ( titlu, acum tratat ca nume, dat lui) Iisus ca împlinire a acesteia ; conducător divin, mântuitor, inspirator... “ - Littre, le dictionnaire de la langue francaise, Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1994, p. 183 : “ CHRIST ( krist ; în Jesus-Christ se pronunţă Jesu-Kri. Lat. Christus…) “Mesia, Cel Uns, răscumpărătorul…” -         http://www.britannica.com/EBchecked/topic/303091/Jesus-Christ Jesus  Christ, ARTICLE from the Encyclopædia Britannica  „ ( născut circa 6-4 î. d. Hr., Betleem,  mort circa 30 d. Hr.,  Ierusalim ) numit şi Iisus din Galilea sau Iisus din Nazaret, întemeietor al Creştinismului, una dintre cele mai mari religii ale lumii, şi întruparea lui Dumnezeu potrivit majorităţii creştinilor…”  - Lee Strobel, Pledoarie pentru Cristos, investigaţia personală a unui jurnalist de la secţia juridică a Chicago Tribune, trad. Claudia Guiu, Cartea Creştină, Oradea, 2004, p. 35-36 : „ Datarea standard acceptată de către cercetători, chiar şi în cercurile foarte liberale, este următoarea: anii 70 pentru Evanghelia după Marcu, anii 80 pentru Evangheliile după Matei şi Luca, şi anii 90 pentru Evanghelia după Ioan. Dar fiţi atent: aceste date se încadrează încă în timpul vieţii a numeroşi martori oculari ostili, care ar fi corectat orice învăţătură greşită ce ar fi circulat despre El. În consecinţă, aceste date târzii pentru scrierea Evangheliilor nici măcar nu sunt atât de târzii. De fapt am putea face o comparaţie foarte instructivă. Cele mai timpurii biografii ale lui Alexandru cel Mare au fost scrise de Arrian şi de Plutarh la mai mult de 400 de ani după moartea lui Alexandru, în anul 323 î. Cr., şi cu toate acestea istoricii le consideră în general demne de încredere.” „ Evangheliile au fost scrise după scrierea marii majorităţi a epistolelor lui Pavel, a cărui lucrare ca scriitor a început probabil în ultima parte a anilor 40. Cele mai multe din epistolele sale majore au apărut în anii 50. Pentru a descoperi cele mai timpurii informaţii trebuie să mergem la epistolele lui Pavel…”  - Powell, Mark Allan (1998). Jesus as a figure in history: how modern historians view the man from Galilee. Louisville, Ky.: Westminster John Knox Press. pp. 168. La pag. 168 a lucrării Iisus ca personaj istoric:  cum văd istoricii moderni pe omul din Galilea, autorul scrie următoarele: „Acum o sută cincizeci de ani, un savant destul de bine respectat numit Bruno Bauer susţinea că persoana istorică Iisus n-a existat niciodată. Oricine spune aceasta astăzi – în lumea academică cel puţin – este clasat în grupul capetelor rase (grup de subcultură n. tr.) care spune că nu a existat Holocaust şi al înapoiaţilor ştiinţific care vor să creadă că pământul este plat.” - Voorst, Robert E., Van (2000). Jesus outside the New Testament: an introduction to the ancient evidence. Grand Rapids, Mich.: W.B. Eerdmans. pp. 16. ISBN 978-0-8028-4368-5. La pag. 16 a lucrării Iisus în afara Noului Testament: o introducere în evidenţa antică , autorul scrie următoarele:   “ Teza nonistoricităţii a fost totdeauna controversată, şi a eşuat consecvent în a convinge savanţi ai multor discipline şi crezuri religioase…Savanţii biblici şi istoricii clasici o privesc acum ca efectiv combătută.” ……………………………………………………
-         http://en.wikipedia.org/wiki/Historicity_of_Jesus Historicity of Jesus, From Wikipedia, the free encyclopedia, Jesus as a historical person  ( Istoricitatea lui Iisus, din Wikipedia, enciclopedia liberă, Iisus ca persoană istorică )        Unii critici atei sau sceptici înclină balanţa, totuşi, spre existenţa istorică reală a lui Iisus.      „ Critici proeminenţi ca John Remsburg şi Richard Dawkins spun că în timp ce relatările din Evanghelie nu sunt mai istorice decât orice alt mit ( Dawkins le aseamănă cu un Cod al lui Da Vinci antic ) şansele sunt că Iisus a existat într-adevăr.”

        Fiind în istorie, această Naştere are început, şi prin urmare, viaţa în istorie a Fiului are şi sfârşit, în sensul pur uman.

DARUL lui Dumnezeu

de Lucian OLARU

Motto: „Dat-ai  darul Tău  prin Apostolii Tăi lesne Iertătorule, Iubitorule de oameni, prin untdelemn cel sfinţit al Tău, să tămăduiască ranele şi boalele tuturor ...” (tropar de la Taina Sfântului Maslu).[1]

            „Dar”[2] sau „daruri” este un cuvânt care defineşte cel puţin patru lucruri deosebite:

-          dar, -uri = cadou, ofrandă, prinos, plocon, donaţie, atenţie;

-          dar = însușire (cu care se naște cineva), aptitudine, calitate, vocație, talent;

-          dar (bisericesc) = Darul Preoţiei, adică puterea sacramentală, harică, de a săvârşi Tainele şi slujbele Bisericii.

-          Dar, Daruri = Sfintele Daruri adică Euharistia (pâinea și vinul sfințite pentru Cuminecătură, Împărtăşanie), Trupul şi Sângele Domnului Hristos;[3]

Dar sau daruri se numeşte orice lucru, calitate, deprindere sau capacitate a sufletului pe care cineva o (le) primeşte fără o lucrare anumită, fără vreun efort special sau vreo cheltuială de orice fel. De obicei numai Dumnezeu face „daruri”, oferind oamenilor total gratuit şi fără reproşuri harurile (de exemplu: Viaţa veşnică, Euharistia, Preoţia şi celelalte 6 sfinte Taine, etc) şi darurile Sale (viaţa, puterea de a da viaţă, darul de a face minuni, sănătatea, înţelepciunea şi ţinerea de minte, dar şi alte daruri excepţionale, etc. ). Oamenii oferă şi ei daruri (cadouri) semenilor lor, însă de cele mai multe ori ele au un scop precis, bine conturat: achitarea unei obligaţii mai vechi, un cadou din obligaţie ocazională (onomastică, ziua numelui, felicitare ocazională, nuntă, etc.), dar şi oferirea unui „cadou” pentru vreo avansare profesională sau pentru facilitarea unui folos necuvenit imediat... sau oferirea unui cadou în biserică şi pentru biserică, pentru casa Domnului, cu scopul de a avea succes în afaceri, pentru a avea noroc în viaţă, pentru vreo reuşită pe orice alt plan prin ajutor divin. Ba mai mult, „caritasul duhovnicesc”, oferirea de bani la săraci şi la biserică pentru ca Dumnezeu să fie apoi „obligat” să ne dea înapoi „însutit” în Împărăţia Sa, aşa cum ne-a promis. Această din urmă înţelegere a ideii de „dar” sau „daruri” este total nepotrivită în raportul nostru cu Dumnezeu, întrucât Cel Preaînalt nu locuieşte în case făcute de mâini omeneşti[4], nici nu are nevoie de ceva de la noi, El care a creat toate şi care stăpâneşte toate şi pe noi; Porunca milosteniei, adică porunca darurilor făcute de om către om, am primit-o în primul rând ca să ajungem la virtutea cea mare a dragostei sau iubirii de semeni, iar apoi ca să contra-atacăm prin milostenie patima sau răul iubirii de bani, al lăcomiei, dar şi indiferenţa  sau nepăsarea de semeni, păcat mare ce se opune dragostei de oameni şi de Dumnezeu. Nicidecum nu trebuie să ne gândim la milostenie ca la o „metodă” religioasă de a ne îmbogăţi cu bani în Împărăţia lui Dumnezeu, unde să aşteptăm să primim înapoi însutit, înmulţit[5] banii daţi aici pe pământ la săraci şi la biserici.

În tradiţia patristică se distinge între 3 categorii de credincioşi pe baza gradului lor de maturizare duhovnicească:

-          ROBII: credincioşii care ţin poruncile lui Dumnezeu de frica de a nu fi pedepsiţi (Sf. Maxim Mărturisitorul); lucrul de care trebuie să se teamă credinciosul  nu este pedeapsa ci lipsa comuniunii cu Dumnezeu; „Cel ce are simţire şi minte, deja a răbdat gheena când se desparte de Dumnezeu; dar fiindcă acest lucru nu pricinuieşte durere, de aceea există ameninţarea focului.”(ne învaţă sfântul Ioan Gură de Aur în „Omilie catre romani”)[6].

-          NĂIMIŢII: cei care ţin poruncile lui Dumnezeu pentru a fi răsplătiţi; nu dovedesc maturitate duhovnicească şi nici adevărată recunoştinţă faţă de iubirea lui Dumnezeu (spune sfântul Maxim Mărturisitorul).

-          FIII sau CEI  LIBERI: cei ce ţin poruncile divine faţă de virtute sau faţă de Dumnezeu din dragoste şi nu de frică sau din interese personale, trăiesc libertatea cea în Hristos ca fii sau oameni liberi (spune sfântul Clement Alexandrinul)[7].

            Totuşi, mulţi credincioşi încearcă să ofere „cadouri” – daruri de bani sau haine – săracilor  fără vreun interes aparte, doar din dragoste pentru Dumnezeu... aceasta înseamnă că persoana în cauză doreşte să devină filantrop[8], vrea să se asemene puţin câte puţin cu Dumnezeu, Creatorul său; din moment ce Dumnezeu face daruri, şi noi vrem să facem daruri dezinteresate persoanelor dragi, (drag trebuie să ne fie orice om), şi nevoiaşilor cu anumite ocazii şi nu numai, după cum ne învaţă Domnul nostru Iisus[9]. Cine iubeşte pe Dumnezeu împlineşte poruncile Lui, face faptele pe care le face Dumnezeu, îl imită pe Domnul Hristos. Creştinul alipit de Dumnezeu are ca (fiind) dragi pe toţi oamenii şi ar face daruri la toţi oamenii, iar Mântuitorul ne spune că dacă ne iubim semenii, atunci iubim şi pe Dumnezeu;[10]

            „Mai fericit este a da decât a lua”[11] ne învaţă sfântul apostol Pavel, şi poate tocmai fericirea şi căutarea ei a condus omenirea la obiceiul frumos, (practicat an de an), de a face daruri apropiaţilor cu ocazia Sărbătorilor de iarnă, a Crăciunului – Naşterea lui Hristos. Oferirea unui dar al nostru pentru cineva ne transformă, ne aseamănă puţin cu Tatăl nostru ceresc: Dumnezeu oferă nouă tuturor - fraţii lui Hristos - daruri dumnezeieşti, iar noi să oferim semenilor noştri darurile noastre  omeneşti  imitând  astfel pe Domnul Iisus;

            Să oferi daruri lui Dumezeu înseamnă să îl vezi pe Creator vieţuind în inimile oamenilor de lângă tine, să vezi în semenul tău o valoare uriaşă (apreciată la maxim de Dumnezeu), şi să converteşti valorile tale (de exemplu banii) în această valoare unică, fără depreciere, fără fluctuaţii meşteşugite, care la Dumnezeu rămâne aceeaşi pe vecie: omul, sufletul omului... ca om să investeşti în oameni, să te cheltui pe tine însuţi pentru oameni pentru a dobândi avere veşnică: pe Dumnezeu în veşnicie. Acesta este ţelul creştin, acesta este aleea spre Rai.

            Daruri vrem să primim toţi de la Dumnezeu, precum am şi primit: unii sănătatea, alţii înţelepciunea; unii frumuseţea sufletului, alţii frumuseţea văzută a unui corp trecător; unii simplitatea şi pacea de suflet iar alţii bărbăţia sufletească... celelalte daruri pe care nu le avem le cerem şi le nădăjduim de la Dumnezeu... fie că suntem prietenii Lui, fie că suntem doar cerşetorii şi profitorii de Dumnezeu... Când însă vine vorba de noi şi de oferirea darurilor noastre semenilor, chiar şi numai de Crăciun, atunci trebuie să aplicăm acelaşi principiu: oricui are trebuinţă[12] de ceva, oricărui necunoscut sau ne-prieten al nostru (sau sărac „profitor”) aflat în lipsă trebuie să-i oferim partea lui de dar, partea lui de cadou, după cum şi Dumnezeu ne-a oferit-o nouă, fără să ţină seama cât îi suntem de prieteni sau  de ne-prieteni... [13]

Totuşi, grija de aproapele ne obligă să discernem când, cui şi cum să fim milostivi; să nu ne transformăm în oameni care înteţesc şi îmulţesc patimile în cei de lângă noi; nu se cuvine să asigurăm unui om pătimaş materia cu care să îşi întreţină patima, adică să dăm alcool sau bani pentru alcool unui beţiv, sau bani pentru droguri unui nefericit dependent de ele... nici nu trebuie să plătim oamenilor leneşi ca să stea acasă sau la cerşit ... ci celor „cu adevărat văduve”[14] sau celor cu adevărat săraci, „ca să nu fie povară pentru Biserică”[15].  În această ordine de idei, „Învăţătura celor doisprezece Apostoli sau Didahia” ne îndeamnă: „Să asude milostenia în mâinile tale, până cunoşti pe cel căruia dai” (I, 3)!”[16]

            Naşterea Domnului Hristos este cel mai mare dar al lui Dumnezu pentru omenirea întreagă; nu doar că s-a redeschis omului RAIUL cel de demult şi şansa de a fi din nou „vecini de bloc cu Dumnezeu”, dar mai mult decât atât, avem ocazia unirii intime cu Dumnezeu, aşa încât El vieţuieşte în noi şi noi trăim în El şi cu El (prin Sfânta Împărtăşanie). Să faci daruri este frumos şi este obligatoriu dacă cineva doreşte să ajungă la dragostea de Dumnezeu, adevărată şi ne-făţărnicită. Valoarea supremă a omului trebuie să fie Dumnezeu pentru că valoarea supremă a lui Dumnezeu este omul.

            Să aducem darurile noastre stricăcioase lui Dumnezeu ca mulţumire pentru darurile nestricăcioase pe care le-am primit deja sau pentru cele pe care le vom primi. Să căutăm în sufletul nostru prisosul de dragoste şi să o oferim în dar primului orfan care ne iese în cale, aşa încât celui cu mult(ă) dragoste să nu îi prisosească, iar celui cu puţin(ă) dragoste să nu îi lipsească, după cum ne învaţă Sfântul apostol Pavel[17]. Să facem pregătirile ca încă o dată Domnul Hristos să îşi facă culcuş la noi în suflet, şi să ne străduim să împlinim ceva în plus din poruncile Lui.

Fericirea este a fi cu Hristos Dumnezeu cât mai multă vreme, pe vecie dacă se poate, iar această stare trebuie să înceapă încă de pe pământ.

---

[1] Evhologiu (Molitfelnic), ediţia IV, editura Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1920, pp 113.

[2] Obiect primit de la cineva sau oferit fără plată cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. (după http://m.dexonline.ro/definitie/dar ).

[3] Idem.

[4] Faptele Apostolilor cap 7, 49-50: “Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie? - zice Domnul - sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?”

[5] “Şi să nu ia însutit - acum, în vremea aceasta, de prigoniri - case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică” (Marcu 10, 30). “Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19, 29).

[6] Apud prof. dr. Georgios I. Mantzaridis, morala crestina II, trad. Diac drd Constantin Coman, ed Bizantină, Bucureşti, 2006,  pp 174-176.

[7] Ibidem.

[8] Persoană care face acte de filantropie; om darnic, generos (cu cei săraci), mărinimos (după http://m.dexonline.ro/definitie/filantrop ).

[9] “Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi” (Luca 6, 30); “Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 35-36).

[10] “Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu” (I Ioan 4, 7). “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.  Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său”. (I Ioan 4, 20-21).

[11] Faptele Apostolilor 20, 35.

[12] “Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi” (Luca 6, 30); “Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa”.(Matei 5, 40). “Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta” (Matei 5, 42).

[13] “Socoteşte milostenia nu ca pe o cheltuială, ci ca un venit; nu ca o pierdere, ci ca un câştig, căci tu dobândeşti prin ea mai mult decât ai dat. Tu dai pâine şi dobândeşti viata cea veşnică; tu dai haină şi dobândeşti veşmântul nemuririi; tu îngăduieşti locuirea sub acoperământul tău şi dobândeşti împărăţia cerului; tu dai cele trecătoare şi primeşti în locul lor cele ce trăiesc în veci” (Predici la Duminici si Sarbatori – Sf. Ioan Gura de Aur) (după http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/sfantul-ioan-gura-de-aur/ ).

[14] I Timotei, 5, 5; 16.

[15] Ibidem.

[16] Învăţătura celor doisprezece Apostoli sau Didahia, ed EIBM al BOR, traducere de Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1995, pp 27.

[17] “Prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora, pentru ca şi prisosinţa lor să împlinească lipsa voastră, spre a fi potrivire, Precum este scris: "Celui cu mult nu i-a prisosit, şi celui cu puţin nu i-a lipsit" (II Corinteni 8, 14-15).

despre Rugăciune

„Oare sfinţii pe care îi chemăm în ajutor se roagă pentru noi? Se roagă. Dacă eu, om păcătos, lipsit de căldură sufletească, hain şi răuvoitor, uneori mă rog pentru alţii, fie că aşteaptă sau nu să mă rog pentru ei, şi o fac cu credinţă, pomenindu-i cu răbdare, după numele fiecăruia, deşi nu întotdeauna cu toată inima, sfinţii, oamenii lui Dumnezeu, atât de iubitori faţă de fraţii lor de pe pământ, să nu se roage oare pentru mine şi pentru noi, atunci când îi chemăm cu credinţă, nădejde şi dragoste? Se roagă pentru sufletele noastre, ca nişte grabnici ajutători şi rugători, ne spune Sfânta Biserică, Maica noastră, cea de Dumnezeu insuflată. Aşadar, roagă-te, fără a te îndoi, sfinţilor, oamenii lui Dumnezeu, cere-le să mijlocească pentru tine înaintea Lui. Te vor auzi, în Duhul Sfânt, atunci când te vei ruga, din suflet, cu duh curat, fiindcă atunci când te rogi nefăţarnic ai în tine suflare de la Duhul Sfânt, Care este Duhul Adevărului şi al sincerităţii, Care este El Însuşi Adevărul şi Sinceritatea. În oamenii sfinţi şi în noi lucrează acelaşi Duh Sfânt. Sfinţirea sfinţilor se face de la Duhul Sfânt, Cel ce veşnic viază în ei.”

(Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, pp 83).