de Sfântul Vasile cel Mare
Una dintre faptele bărbatului desăvârşit şi cu frică de Dumnezeu este ca „n-a dat cu camătă argintul său”; În multe locuri din Scriptură este hulit păcatul acesta. Iezechiel pune între cele mai mari păcate «camăta şi adausul» (cap. 22,12), iar legea le interzice în termeni precişi: «Să nu iei camătă de la fratele tău şi de la aproapele tău» (Deuteronom 23, 20); şi iarăşi zice: «Viclenie peste viclenie şi camătă peste camătă» (Ieremia 9,6). Iar despre cetatea cea plină de păcate, ce spune Psalmistul? «N-a lipsit din pieţele ei camăta şi vicleşugul» (Ps. 54,11). Şi acum, în psalmul acesta, profetul a adăugat acelaşi lucru pentru a-l caracteriza pe omul desăvârşit, zicând:
«argintul său nu l-a dat cu camătă» (Ps. 14,5).
Într-adevăr, este culmea neomeniei ca de la cel lipsit de cele necesare vieţii, care-ţi cere împrumut ca să se ajute în viaţă, tu să nu te mulţumeşti cu capitalul, ci să născoceşti venituri şi să aduni bogăţii de pe urma nenorocirilor săracului. Domnul ne-a poruncit lămurit, zicând: «De la cel ce voieşte să se împrumute de la tine nu întoarce faţa» (Matei 5,42).
Iubitorul de argint, însă, văzând pe omul silit de nevoi că îi cade la picioare, rugându-l – că ce umilinţe nu face, ce nu grăieşte? – n-are milă de cel care se înjoseşte atâta, nu se gândeşte că şi el e om; nu-i înduplecat de rugăminţile lui, ci rămâne nemişcat şi aspru; nu se uită la rugăciunile lui, nu-l mişcă lacrimile lui; stăruie în refuzul său, se jură şi se blestemă că şi el n-are deloc bani; că şi el caută, de-ar găsi pe cineva care să-l împrumute; îşi întăreşte cu jurăminte minciuna şi adaugă neomeniei sale un nou păcat: jurământul fals. Dar când cel care cere împrumut îi aminteşte de camătă şi-i numeşte vreo ipotecă, atunci iubitorul de argint, coborându-şi sprâncenele, începe să zâmbească şi-şi aduce aminte de prietenia de părinte; îl numeşte cunoscut şi prieten şi-i spune: «Am să caut să văd dacă n-am ceva bani puşi deoparte. Da, am o sumă de bani dată mie de un prieten spre păstrare pentru a-i aduce venit; acela, însă, a hotărât dobânzi mari; eu voi micşora negreşit ceva din dobânzi şi-ţi voi împrumuta banii cu dobândă mai mică». Cămătarul ia o înfăţisare ca aceasta; îl mângâie pe nenorocit cu astfel de cuvinte şi-l ademeneşte; îl leagă cu poliţe şi nenorocitul pleacă; si, pe lângă sărăcia care-l doboară, îi mai ia şi libertatea. Că cel care-şi ia sarcina să plătească dobânzi, pe care nu le poate plăti, se supune de bunăvoie unei robii pe viaţă.
Spune-i! Ceri bani şi câştig la aceşti bani de la cel sărac? Dacă ţi-ar fi putut spune că e mai bogat, ce-ar mai fi căutat la uşa ta? A venit să-l ajuţi şi a dat de un duşman! A căutat leacuri şi a găsit otravă! Ar fi trebuit să uşurezi sărăcia omului, dar tu i-ai mărit lipsa. Cauţi ca pustia să rodească. Întocmai ca un doctor care se duce la bolnavi, dar în loc să-i vindece le mai ia şi bruma de sănătate ce le-a mai rămas, tot aşa şi tu, faci din suferinţele nenorociţilor prilej de îmbogăţire. Şi după cum plugarii se roagă să plouă ca să li se înmulţească seminţele, tot aşa şi tu ceri ca oamenii să fie săraci şi lipsiţi, ca banii să-ţi producă bani. Nu-ţi dai seama că născocind din camătă creşterea bogăţiei tale, îţi faci mai mare adaosul de păcate? Cel care–ţi cere bani de împrumut simţindu-se ameninţat nu ştie ce să facă; când se uită la sărăcia lui este deznădăjduit, că nu ştie de va putea achita împrumutul şi dobânzile; dar când se uită la nevoia ce o are îndrăzneşte să se împrumute. În urmă, unul, silit de nevoie, este învins; celălalt e vesel că l-a înlănţuit cu poliţe şi ipoteci.[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu