miercuri, 5 ianuarie 2011

Sfântul VASILE cel MARE II

de Lucian OLARU



Guvernatorul provinciei Capadocia, Modest, era arian cu credinţa şi se purta foarte aspru cu locuitorii ortodocşi (nearieni) ai provinciei; el tuna împotriva Bisericii şi l-a chemat la judecată pe episcop, pe sfântul Vasile, pentru că nu accepta şi el erezia arienilor. ... Mânios peste măsură că acest episcop nu i se supune şi nu îi este frică de el şi de împărat, Modest guvernatorul provinciei s-a adresat sfântului cu cuvinte aspre şi mari ameninţări: confiscarea averilor, surghiunul, tortura şi chiar moartea. Iată şi răspunsul sfântului Vasile:
 - Apoi de confiscarea averilor n-are a se teme cel ce nu posedă nimic, afară de cazul când ai în vedere aceste cârpe de lână şi câteva cărţi, singura mea avere. De exil nu-mi pasă, întrucât nu sunt legat de o anumită localitate; nu-i al meu pământul pe care-l locuiesc acum, ci al meu este tot pământul unde aş fi aruncat; sau, mai bine zis, al lui Dumnezeu este tot pământul, pe care eu nu sunt decât un călător în trecere. Apoi la ce chinuri pot fi supus eu, care aproape că nu am trup, afară de cazul când te gândeşti să mă dobori dintr-o singură lovitură. Atâta îţi stă în putere. Cât despre moarte, ea este pentru mine o binefacere, că m-ar duce mai curând la Dumnezeu, prin Care trăiesc şi Căruia Îi slujesc, pentru că sunt aproape mort, şi de Care doresc mult să mă apropii.
Prefectul, încremenit de mirare, a zis:
-          Până acum mie încă nu mi-a vorbit nimeni aşa şi cu atâta îndrăzneală.
Vasie i-a răspuns:
-          Poate, pentru că n-ai dat peste un episcop. Acela, desigur, ţi-ar fi vorbit tot aşa în împrejurări asemănătoare.[1]
......................................
După ce a grăit aşa şi a primit acest răspuns, prefectul, văzând firea atât de neînfricoşătoare şi nebiruită a acestui bărbat, i-a dat drumul concediindu-l nu cu ameninţări, ci cu oarecare respect şi sfială...
..... auzind despre toate acestea, împăratul a poruncit să nu mai fie întrebuinţată faţă de el (sfântul Vasile, n.n) violenţa, ci a schimbat ameninţarea în admiraţie; şi cu toate că n-a mers până acolo încât să primească şi credinţa ortodoxă a lui Vasile, fiindu-i ruşine de această convertire, căuta totuşi motive de scuză, ceea ce îi făcea mare cinste.
Uimit împăratul de tărie şi credinţa sfântului Vasile, a dorit să-l vadă. Sfântul Grigore din Nazianz ne relatează două întâlniri ale impăratului cu sfântul Vasile: «Mergând cândva împăratul la biserică împreună cu suita sa – era de sărbătoarea Bobotezei, când în biserică era mare aglomeraţie – s-a aşezat în rândul mirenilor. ... după ce a văzut şi pe sfântul Vasile, cu trupul nemişcat, cu privirea şi cu sufletul liniştit, ca şi cum prin venirea împăratului nu s-a întâmplat nimic neobişnuit, ci stând drept, ... împăratul s-a simţit cuprins de un fel de sfială sau frică; mintea a început a-i fi învăluită ca de un fel de ceaţă şi a i se învârti pământul înaintea ochilor....»[2]
Sfântul Grigore din Nazianz istoriseşte că împăratul Valens a venit şi a doua oară să-l vadă pe sfântul Vasile: «Şi ce frumos a vorbit Vasile împăratului şi cu câtă înţelepciune, când acesta a venit iar la biserica noastră şi a păşit dincolo de catapeteasmă, pentru o întrevedere şi o convorbire, pe care de multă vreme o dorea! ... aceasta este originea bunăvoinţei de mai târziu a împăratului faţă de noi şi cauza potolirii prigoanei. Această întrevedere, întocmai ca un torent, a spălat cea mai mare parte a defăimărilor ce ni se aduceau».[3]
Cu toate acestea ereticii arieni nu sau lăsat şi au reuşit ca sfântul Vasile să fie exilat. «Se făcuseră, spune sfântul Grigore, toate pregătirile necesare. Sosise noaptea, căruţa era gata; vrăjmaşii lui Vasile aplaudau, pe când credincioşii boceau; ... atunci Dumnezeu ... a lovit cu boală pe fiul împăratului, şi încă pe neaşteptate. Odată cu decretul de exil i s-a adus împăratului şi vestea acestei boli şi atunci mâna lui a fost împiedicată să semneze decretul şi sfântul a scăpat de primejdie, bărbatul pios a fost graţiat datorită frigurilor fiului, care a muiat asprimea tiranului. ... împăratul căuta pretutindeni leacul bolii şi pe cei mai buni medici; făcea nenumărate rugăciuni şi se prosterna cu faţa la pământ. Negăsind nici un leac pentru boală, împăratul a făcut apel la credinţa lui Vasile; dar deoarece se ruşina din cauza nedreptăţii ce-i făcuse de curând, şi nu îndrăznea să-l cheme chiar el, a însărcinat cu acest lucru pe alţii dintre prietenii cei mai iubiţi  ai lui. Atunci sfântul Vasile s-a înfăţişat fără întârziere şi fără nici o obiecţiune; şi îndată, după venirea lui, boala s a mai uşurat, iar tatăl a început să aibă nădejdi mai bune. Si, desigur, dacă nu s-ar fi adăugat sare în apă, chemând odată cu Vasile şi pe eretici, în care credea mai mult, copilul s-ar fi vindecat imediat, şi ar fi fost dat sănătos în braţele tatălui său. Aşa credeau cei ce au fost de faţă.»[4]
«Se spune că nu mult timp după aceasta, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu însuşi prefectul Modest. Fiind lovit şi el de o boală s-a plecat sub mâinile acestui bărbat sfânt. Prefectul suferea, plângea, se zbătea; de aceea a trimis după Vasile şi-l conjura, strigând: «Iată, acum ai căpătat satisfacţie! Izbăveşte-mă de această boală!» Lucru care s-a şi întâmplat, după cum a recunoscut-o chiar prefectul şi a spus-o la multi care nu stiau; că după această întâmplare nu mai înceta a lăuda pe Vasile şi a-i admira virtuţile».[5]
Sfântul Vasile  a creat în apropierea Cezareii un mare complex filantropic, care cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case pentru străini; la acestea se adaugă clădirile cele de trebuinţă pentru satisfacerea nevoilor tuturor acestor aşezăminte: bucătării, ateliere de tot felul şi alte dependinţe necesare; nu lipseau nici şcolile în care copiii învăţau carte şi nici şcolile pentru învăţarea meseriilor.[6]


[1] Vasile cel Mare, Sfântul, PSB vol 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, pp 23.
[2] Idem, pp 24.
[3] Vasile cel Mare, Sfântul, PSB vol 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, pp 25.
[4] Vasile cel Mare, Sfântul, PSB vol 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, pp 25.
[5] Vasile cel Mare, Sfântul, PSB vol 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, pp 26.
[6] Vasile cel Mare, Sfântul, PSB vol 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, pp 28.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Azi, în SÂMBĂTA MOȘILOR DE IARNĂ, înainte de DUMINICA ÎNFRICOȘĂTOAREI JUDECĂȚI, ne-am asociat/ne asociem la RUGĂCIUNILE DE POMENIRE GENERALĂ A MORȚILOR, A TUTUROR PERSOANELOR PLECATE ÎN LUMEA DE DINCOLO, potrivit Calendarului Creștin Ortodox și Calendarului Creștin Greco-Catolic. ASTFEL, se cuvine să cerem de la Dumnezeu IERTARE PENTRU PERSOANELE PLECATE ÎN LUMEA DE DINCOLO și, de asemenea, IERTARE PENTRU NOI, persoanele din lumea aceasta: DOAMNE DUMNEZEULE, TATĂ CERESC ATOTSFÂNT ȘI ATOTPUTERNIC, TE RUGĂM FRUMOS PRIN DUHUL SFÂNT, ÎN NUMELE DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, IARTĂ-LE (IARTĂ-NE) PĂCATELE ȘI AI MILĂ DE LUMEA TA! AMIN! ÎȚI MULȚUMIM FRUMOS! ... Ne rugăm pentru morți din cel puțin trei motive: 1) Iubirea Domnului nostru Iisus Hristos este mai tare decât moartea. Sfântul Apostol Pavel ne spune că tocmai cu acest scop Mântuitorul a murit și a înviat: ca să aibă stăpânire atât peste vii cât și peste morți (Romani 14, 9). ... 2) Cei pe care noi îi considerăm morți continuă să fie vii, după cum ne asigură Mântuitorul (Luca 20, 37-38). ... 3) Iubirea noastră creștinească continuă și dincolo de moarte, căci iubirea creștinească este cea mai puternică virtute, care nu dispare niciodată (1 Corinteni 13). LA RUGĂCIUNILE DE POMENIRE A MORȚILOR ADUCEM ANUMITE SIMBOLURI ALE PREZENȚEI LUI IISUS. De exemplu, aducem LUMÂNĂRI (CANDELE) APRINSE, care ne amintesc următoarele cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos: “EU SUNT LUMINA LUMII.” Aducem BOBUL DE GRÂU (sub formă de colivă și pâine), care ne amintește de MOARTEA ȘI ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, după cum El Însuși a spus când a prevestit Moartea și Învierea Sa prin următoarele cuvinte: “ADEVĂRAT, ADEVĂRAT ZIC VOUĂ CĂ DACĂ GRĂUNTELE DE GRÂU, CÂND CADE ÎN PĂMÂNT, NU VA MURI, RĂMÂNE SINGUR; IAR DACĂ VA MURI, ADUCE MULTĂ ROADĂ.” Aducem VIN, amintindu-ne că la Cina cea de Taină Iisus, luând paharul cu vin, a spus: “ACESTA ESTE SÂNGELE MEU, SÂNGELE LEGĂMÂNTULUI CELUI NOU, CARE SE VARSĂ PENTRU MULȚI SPRE IERTAREA PĂCATELOR.” ... Să ne amintim poezia lui Nichifor Crainic: UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT? Să o ascultăm interpretată de Tudor Gheorghe: https://www.facebook.com/ion.ciungu.79/videos/1185665466135870 ... Despre tăria pe care ne-o dă credința noastră creștină în viața de apoi, adică în viața de după moarte, a scris poetul George Coșbuc, căruia i-a murit singurul copil, Alexandru, la vârsta de (aproape) 20 de ani: "Dar știu un lucru mai presus/ De toate câte ți le-am spus:/ Credința-n zilele de-apoi/ E singura tărie-n noi,/ Că multe-s tari cum credem noi/ Și mâine nu-s!" (George Coșbuc, Moartea lui Fulger).

Pr. prof. Ion Ciungu   Iisus, prevestind Moartea Sa și Învierea Sa, precum și rezultatul Morții și Învierii Sale, a zis astfel:  “Adevăr...