marți, 24 mai 2011

Revolta dobitoacelor

de Vasile Voiculescu



LIMBILE VREMII ALUNECASERĂ de pe tăişul lustruit al baltagelor de piatră pe luciul paloşelor de bronz. Şi omul nou intra în eră cu tot alaiul de animale îmblînzite după el.
Într-un amurg sălbatec de iarnă, el se întoarcea necăjit de la pădure. Carul primitiv, cu roata otova dintr-o singură bucată de trunchi, se frânsese într-un prăguş, şi omul, ca să-l urnească, trebui să ostenească o jumătate de zi.
Taurii înjugaţi fluturau mânioşi capetele, bolovănind ochii cu rămurele de sînge în ei spre suliţa cu care îi împungea asprul stăpîn.
Câinele credincios se târa sfios în urmă, schilodit şi el în bătaie. Scăpase vînatul, care-l amăgise încurcându-şi urmele pe ponoare.
Şi omul, vînător fără greş, venea cu arcul descordat, aducând doar un vultur săgetat din văzduh.
El păşea crunt şi morocănos, spărgînd cu călcâiul încălţămintei coaja noroiu­lui amorţit de ger. În întunericul iscat odată cu ceaţa din pămînt, înfăţişarea lui înspăimînta. O piele uriaşă de leu îi învăluia trupul, aşa încît capul fiarei încu­nuna ca un coif fioros cu colţii rînjiţi capul omului. Nădragii largi, din blăni de fiară, şi cizmele năprasnice, cu copite grele de aramă, îl creşteau şi mai mult. Iar aripile moarte ale pasărei fîlfîiau, deschise, la fiecare pas în spatele uriaşului, par­că ar fi fost crescute acolo, pe umerii lui.
Cînd intră în ocolul unde îşi adăpostise familia, pe o măgură, sub cozorocul unei stânci, înnoptase.
Haita de cîini ai curţii sări furioasă să-l sfîşie. Dar cunoscîndu-l, repede se trase, cu gudureli, înapoi. El însă tot avu timp să plesnească pe doi din ei cu pi­ciorul, rostogolindu-i cît colo. Şi schelălăielile lor umplură ograda.
Femeia ieşi din bordei cu pruncul în braţe şi ajută bărbatului să dejuge. Apoi oamenii se mistuiră în hrubă. Dobitoacele rămaseră afară singure, în noapte şi ger, apărate de cîinii lihniţi, împinşi de foame mai degrabă să le sfâşie.
Crivăţul se sburli şi se umflă, şuierător balaur cu mii de limbi din care sufla venin de ger. Împinse de frică, de foame şi frig, animalele se înghesuiră una în al­ta, toate la un loc. Taurii cu grebenele îndurerate şi şoldurile găurite de strămu­rarea cu bold de bronz în vîrf, oile jăfuite de lînă, berbecii cu coarnele frînte de bîtă, bivolii cu ceafa roasă, cîinii şchiopătaţi de ciomăgeli. Toţi asupriţi, toţi răz­vrătiţi împotriva stăpînului. Tirania omului îi scosese din răbdări.
-    Azi a fost mai crunt ca niciodată, spuse taurul negru, pe cînd cellalt soţ îi lingea milos grumazul.
-    Ar trebui să-l iei în coarne şi să-i verşi maţele, zise bivolul ceacâr, sfredelindu-şi cu limba nările.
-    De ce n-o faci tu? i-o-ntoarse taurul.
-    Eu, vezi, am coarnele teşite.
-    Atunci calcă-l în picioare şi fă-l zob, cum zobeai odinioară, în sihlă, tigrii.
-    Eu singur? Acolo umblam turme întregi. Tuna pămîntul sub noi cînd por­neam năvala.
-    Numai cîinii pot să-l sfîşie, îşi dete cu părerea berbecul. Cînd rătăciţi de­parte pe coclauri după vînat, săriţi, voi, zăvozilor, pe el, fiara cea mai aprigă. Eu, să am colţi şi gheare... făcu cu părere de rău încornoratul.
-    Zadarnic mestecaţi voi în gură vorbe zadarnice ca paiele. Cum să te atingi de el? oftă cîinele. Voi nu vedeţi că este vrăjit? Ştiţi ce putere are?
-    Ce? întrebară toate.
-    La vînat, el apucă vulturul din nori şi-l dărâmă jos. Ţinteşte de departe ie­purele, cale de-o poştă, şi biata vietate rămîne acolo încremenită de moarte şi îl aşteaptă să vie s-o culeagă. Nu aleargă ca mine, să-i iasă sufletul după vînat.
-    Cum? îşi lungeşte mâna într-atât de sus, pînă la păsările cerului? întrebă o oaie, rumegând cuvintele.
-    Nu. Dar face ceva şi mai de neînchipuit. Cînd vrea, îşi deslipeşte un deget de la mâini, pe care le încordează în chip ciudat. Şi degetul cu o unghie ascuţită de fier în vârf zboară cît ai clipi singur şi apucă pasărea, pe care i-o aduce jos.
-    Am văzut şi noi, strigară toate, degetele astea vrăjite, lungi şi cu cange în pisc. Are multe în tolba de la spate. Cu ele face semn şi opreşte pasărea în zbor.
-    Apoi asta e vraja, lămuri cîinele. îşi scoate şi îşi schimbă degetele, cînd vrea şi cum pofteşte.
-    Dar braţul? se jălui taurul. Aţi văzut cum şi-l lungeşte, de te ajunge la zece stînjeni depărtare... Ba şi-l deschiolează din cot, ca să-l poată arunca de departe în tine. Vai de carnea ta dacă pumnul braţului de adaos are piatră în el! Şi după ce te-a izbit de te-a ameţit, îşi ia braţul de jos şi îl pune la loc, rosti înfiorat taurul.
-  Asta e puterea lui, urmă cîinele. El nu e ca noi, dintr-o bucată, încremenit o dată pentru totdeauna în el, turnat într-un calâp din care să nu mai poată ieşi. Omul se schimbă şi se mlădiază după nevoi. L-am văzut odată, cînd era cald, cum s-a jupuit singur de piele. Eu asudam cu părul tot pe mine. El se răcorea în apă cu toată carnea de sub piele şi păr afară, aşa cum scosesem eu numai limba.
Mieii, taurii şi bivolii holbaseră ochii, minunaţi de povestirile lui, şi cîinele, îngâmfat de ascultarea cu care se învrednicea, urmă:
-    Odată am fost de faţă cînd şi-a scos copitele.
-    Copitele? Cum se poate? făcu un mînz naiv.
-  Da, copitele, de la glezne în jos. Îi intrase în ele o pietricică şi-l înglodea. Pe urmă şi le-a pus la loc şi nu s-a mai cunoscut de unde le lepădase. Cînd a fost să trecem o apă, şi-a dezghiocat picioarele mai sus de genunchi, a pus pielea şi car­nea pe umăr, ca pe nişte păstăi, ca să nu se ude părul de pe ele. Iar dincolo, pe mal, s-a alcătuit din nou la loc. Nu se poate magie mai mare. Să te faci şi să te desfaci, să te rupi şi să te dre­gi, să te lungeşti şi să te scurtezi, dintr-o clipă într-alta, singur.
-    Eu nu de braţul lui, care se smuceşte din cot şi mă plesneşte la zece stînjeni depărtare, mă tem, zise taurul ceacîr, gros la piele. Pe mine altceva mă împiedică. Fără să vreau, carnea se înfioară pe mine cînd mă apropii de el şi mă face să-mi aplec grumazul în faţa lui: un miros uriaş, un iz de fiară domnitoare mă biruie. De ce creşte oare blană de leu pe el? ...............................

duminică, 22 mai 2011

texte LITURGICE

"Înjumătăţindu-se Praznicul, sufletul meu cel însetat adapă-l cu apele dreptei cinstiri de Dumnezeu, Mântuitorule; că tuturor ai zis: Cel însetat, să vină la Mine şi să bea! Izvorule al vieţii, Hristoase Dumnezeule, slavă Ţie!" (troparul înjumătăţirii Praznicului, Penticostar p 153).


"Sufletul meu cel înţelenit în fărădelegile greşalelor, adapă-l cu şuvoaiele sângiurilor Tale, şi arată-l roditor de fapte bune. Că Tu ai zis tuturor să vină la Tine, Cuvinte al lui Dumnezeu Preasfinte, şi să scoată apa cea vie, a nestricăciunii, care spală păcatele celor ce laudă slăvita şi dumnezeiasca Ta Înviere, dând, Bunule, celor ce Te cunosc pe Tine Dumnezeu, puterea Duhului, Care cu adevărat S-a pogorât de sus peste ucenicii Tăi; că Tu eşti Izvorul vieţii noastre." (Icos, Penticostar, p 184).

luni, 16 mai 2011

Suferinţa - testul oricărui creştin -

de Lucian OLARU


Motto:Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar se satură de necazuri” (IOV 14,1)



Suferinţa[1] poate fi de două feluri: fizică sau sufletească (morală); adesea se constată că durerea sufletească este mult mai mare, cantitativ şi ca intensitate, decât cea fizică; de asemenea, nu se poate fugi de suferinţa morală (sufletească), ori încotro va alerga cineva, ... în orice colţ din lumea pământească va purta permanent cu el „bagajul” suferinţei din suflet ...
            În Ortodoxie, suferinţa are un rol terapeutic asupra oricărei persoane, cu condiţia să fie acceptată şi primită ca din mâna lui Dumnezeu; acceptarea suferinţei înseamnă şi încredere deplină în Dumnezeu, o dăruire a noastră Lui; suferinţa ajută la curăţirea de păcate, de patimi sufleteşti şi vicii trupeşti, dar nu este căutată în mod special ca o dispoziţie masochistă;[2] însă, în toate acestea punctul cheie rămâne : RĂBDAREA. Suferinţa face ca omul să devină mai introvertit, să îşi „canalizeze” atenţia asupra propriului suflet şi nu mai este interesat de exterior, de lucrurile trecătoare, de cele materiale din jur, care – cât timp era fără suferinţă – construiau universul fericirii sale pământeşti.
            Din Sfânta Scriptură a Noului Testament cunoaştem cu toţii cazul dreptului Iov (sărbătorit la 6 mai); pentru el, imensa doză de suferinţă morală şi fizică la care a fost supus - de către diavol cu acceptul lui Dumnezeu – a fost un test, o încercare din care sfântul s-a arătat biruitor: nu doar că a răbdat toată suferinţa, ci mai mult, a mulţumit şi slăvit pe Creator: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat![3] Tot de la el ştim că atâta vreme cât ne place să primim cele bune de la Dumnezeu, trebuie să primim şi cele rele, sau care ni se par nouă a fi rele.
Suferinţa poate veni de la o simplă vorbă de jignire din partea unui camarad, poate veni de la o boală trupească gravă, dar poate veni şi în urma decesului unei fiinţe dragi sau chiar a propriului nostru copil; sfântul Vasile cel Mare ne sfătuieşte cum să trecem prin acest „foc” al sufletului, cum să ne raportăm mental la necaz şi cum ne putem consolida liniştea sufletească de curând pierdută; e mai uşor să trecem prin nenorocirile vieţii odată ce am fost învăţaţi că „fiind muritor am copil muritor şi că nimic din cele omeneşti nu e statornic şi nici nu rămâne necontenit la cei ce le au”.[4] „Tu, însă, gândeşte-te că n-a murit copilul tău, ci a fost dat înapoi; n-a răposat prietenul tău, ci a plecat într-o călătorie îndepărtată şi  pornit cu puţin mai înainte pe drumul pe care va trebui să mergem şi noi.”[5]
Sfântul Pavel ne aminteşte şi caracterul pedagogic al suferinţei:“Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă[6], şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte"[7]. Considerată a fi un mijloc pedagogic, suferinţa se încadrează în perspectiva desăvârşirii duhovniceşti. Aceasta înseamnă că Dumnezeu, în atotînţelepciunea Sa este un purtător de grijă (Proniator) prin excelenţă şi ştie din timp metodele sau necazurile (greutăţile) prin care oamenii se vor întoarce de la răutate la iubire, “de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.”[8]
Sfântul Pavel este campionul suferinţei prin excelenţă; existenţa lui şi a tuturor creştinilor şi următorilor lui Iisus Hristos este suferinţă: „toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.”[9] Creştinilor din Tesalonic şi nouă tuturor ne spune apostolul ca „nimeni să nu se clatine în aceste necazuri, căci voi înşivă ştiţi că spre aceasta suntem puşi.”[10] Să nu uităm încurajarea care ne spune aşa: “Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”.[11] Tot el, apostolul neamurilor, ne învaţă că suferinţa este o unealtă care ajută pe om să termine odată cu păcatul: "cine a suferit cu trupul a ispravit cu pacatul";[12] El însuşi fiind în necazuri adeseori, Pavel arată că e bine să comunicăm, să ne “descărcăm” de necazuri: “Bine aţi făcut că aţi împărtăşit cu mine necazul.”[13] Mitropolitul Nicolae Mladin conclude că „existenţa creştină este suferinţă, într-un mod copleşitor pentru Apostolul Pavel şi în măsură variată pentru ceilalţi credincioşi; ... a fi în Hristos implică în chip esenţial suferinţa.”[14]
Ori de câte ori avem în faţă o ispită, o tentaţie[15] de a călca porunca lui Dumnezeu pentru a ne face nouă pe plac, pentru o auto-satisfacţie ieftină, se numeşte că ne aflăm în faţa unei încercări; cineva ne pune la încercare fidelitatea, ascultarea faţă de Dumnezeu, iubirea faţă de Creator, fidelitatea faţă de semenul nostru sau chiar ne testează cât de mult ne iubim pe noi înşine.
Aşa cum se cere o perioadă -un număr de ani- pentru a construi o casă, un bloc, sau pentru a întemeia o familie, tot aşa se cere timp îndelungat pentru a construi, pentru a modela caractere (suflete) iubitoare de adevăr (de Dumnezeu), de bine, de frumos, de pace, de înţelepciune… caractere care în acelaşi timp să urască moartea sufletească şi pe pricinuitorul ei (diavolul), să urască minciuna şi păcatul de orice fel. Datorită puzderiei ispitelor sau tentaţiilor la rău (la rele) pe care vrăjmaşul ni le scoate înainte, şi datorită uşurinţei cu care noi putem cădea, Dumnezeu a hotărât că este absolut necesară folosirea “violenţei”, o violenţă pedagogică având ca scop trezirea, şocarea insului înaintea căderii în cursă, preventiv…


[1] SUFERÍNȚĂ, suferințe, s. f. Durere fizică sau morală; suferire; starea celui care suferă. ◊ Expr. A fi în suferință = a duce lipsă de ceva ( http://dexonline.ro/definitie/suferință ).
[2] Georgios Mantzaridis, Morala creştină, vol II, ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p 487.
[3] Iov, 1, 21
[4] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 384.
[5] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 390.
[6] Evrei 12, 6.
[7]  Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag.” (Pildele lui Solomon, 3, 12).
[8] Canonul Învierii, Irmos.
[9] II Timotei 3, 11.
[10] I Tesaloniceni 3, 3; Filipeni 10, 1, 29.
[11] Filipeni, 4,13
[12] 1 Petru 4, 1
[13] Filipeni, 4,14
[14] Mladin, Nicolae, mitropolitul, Ascetica şi Mistica paulină, ed. Deisis, Sibiu, 1996, p 155.
[15] TENTÁȚIE ~i f. 1) Motiv care atrage o persoană la acțiune; dorință puternică de a realiza sau a obține ceva; ispită. 2) rel. Impuls care împinge omul la săvârșirea unui păcat. [G.-D. tentației; Sil. -ți-e] /<it. tentazione, fr. Tentation  ( http://dexonline.ro ).

duminică, 15 mai 2011

Cetăţenie naţională, europeană şi alte perspective, (Simpozion ținut în martie 2011, la Liceul “Johannes Lebel” din Tălmaciu ; referat din partea profesorului Ciungu Ion.)


de Pr. Prof. Ion CIUNGU

« Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie »  . « Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos »  ( Evrei, cap. 3, v. 14  Filipeni cap. 3, v. 20 )

            Etimologic, cetăţenie vine de la cetăţean, iar cetăţean de la cetate.
            Calitatea de cetăţeani creştini, români şi europeni, ne obligă să ne gândim şi să acţionăm pe calea deschisă nouă de Mântuitorul lumii, Christos, ţinând cont de aspiraţiile înfăptuite şi neînfăptuite ale  naţiunii române, dar şi ale asociaţiei supranaţionale numită Uniunea Europeană.
            Convingerea de cetăţeni creştini ne angajează într-o cooperare divino-umană, spre a avea acces în cetatea viitoare, din ceruri, unde Mântuitorul  S-a dus să pregătească loc. ( Ioan cap. 14, 2 şi 17, 20  )




Madonna in Glory by Carlo Dolci, c. 1670


         
      




Convingerea de cetăţeni români ne îndrumă să lucrăm după simbolismul culorilor drapelului României, adică în frăţie  ( spre care face referinţă culoare roşie, amintind de acelaşi sânge uman), asigurând fiecăruia dreptatea ( galbenul grânelor ) şi libertatea  ( albastrul cerului ), după cum s-a explicat încă din timpul  lui Tudor Vladimirescu.[1]
            Convingerea de cetăţeni europeni ne angajează într-o cooperare internaţională, depăşind conflictele dintre naţiuni, ţinând cont de simbolismul drapelului Europei, adică urmând modelul adevăratei smerenii, Sfânta Fecioară Maria,[2]  Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Tatăl Ceresc  apreciază pe cel smerit şi îl înalţă  la adevărata slavă. ( Luca 1, 48   şi 18, 14 ).
            Referindu-ne la personalităţile numite părinţii fondatori ai Europei , e potrivit să amintim că despre unul dintre ei s-a scris o carte intitulată Om de stat, Cetăţean al Cerului.
E vorba de Robert Schuman, [3] de cetăţenie germană, apoi franceză, iar după limba maternă luxemburghez. Timp de 14 ani Episcopia de Metz ( Lorena, Franţa ),  a adunat mărturii privitoare la  viaţa şi opera lui, apoi le-a trimis la Vatican, încheindu-se astfel prima etapă în vederea beatificării lui.[4]
            Între cei care critică demersul pentru beatificarea lui amintesc, d.p.d.v. politic pe Fr. Asselineau, reprezentant al Uniunii Populare Republicane din Franţa, care vede în apartenenţa Franţei la UE originea crizei din societatea franceză, iar pe R. Schuman îl consideră doar o unealtă a americanilor[5]. D.p.d.v. religios amintesc pe Erika Gray, care vede în UE împlinirea, prevestitoare de rău, a unei profeţii din Apocalipsă, şi consideră că prin beatificarea lui R. Schuman, Vaticanul, care are de jucat un rol ft. negativ, vrea să se  extindă în Europa[6].

Revenind la calitatea noastră de cetăţeni creştini, români şi europeni, e necesar să fim conştienţi pe de o parte că între ceilalţi cetăţeni ai UE suntem clasaţi ca fiind cei mai corupţi, alături de bulgari şi greci[7], iar pe de altă parte că pentru a deveni cetăţeni ai cetăţii biblice Noul Ierusalim, adică ai Împărăţiei lui Dumnezeu ni se cere o legitimitate superioară: „ În cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului”.  „Nu ştiţi oare că nedrepţii nu vor moştenii Împărăţia lui Dumnezeu?  Nu vă amăgiţi!  Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat, în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru.” ( Apocalispa, 21, 27 şi 1 Corinteni 6, 9-11 ).



[1] Drapelul României, de la Wikipedia enciclopedia liberă, http://ro.wikipedia.org/wiki/Drapelul_Rom%C3%A2niei

[4] Cloture du proces diocesain en vue de la beatification du serviteur de Dieu Robert Schuman

[7]Romania, Politics, from Wikipedia, the free enciclopedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Romania#Politics


vineri, 6 mai 2011

Despre Maica Domnului IX

de pr. prof. Ion CIUNGU



14.      Care sunt principalele puncte de credinţă ortodoxă despre Maica Domnului ?   Ce au catolicii în plus ?  Dar protestanţii ( şi neoprotestanţii )  în minus ?



       E necesar a preciza că protestanţii şi neoprotestanţii  au ca document al Revelaţiei divine numai Sfânta Scriptură (Biblia), respingând Sfânta Tradiţie. În aceste condiţii, situaţia se prezintă aproximativ astfel:[1]




ORTODOXĂ
CATOLICĂ
PROTESTANTĂ
1.
Fecioara Maria colaborează la taina întrupării Cuvântului sau Fiului Veşnic al lui Dumnezeu.


La  fel


La  fel
2.
Fecioara Maria este pururea fecioră, adică, înainte de naştere, în naştere şi după naştere.

    

La  fel
Reformatori notabili
(ca Luther, Zwingli, Calvin, Weslwy etc,) la fel; ulterior alţi protestanţi neagă virginitatea perpetuă a Maicii Domnului[2]
3.
Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu ( Theotokos),
nu în sensul că Dumnezeu Îşi are originea în ea, ci că Fiul cel Veşnic al Tatălui Ceresc renunţă temporar la slava eternă, Îşi ia trup uman din ea şi se naşte ca Om în istorie.



La  fel

- unii la fel, ( cei care acceptă primele patru sionoade ecumenice);[3]

- alţii neagă ( cei care aparţin teologiei radicale, care neagă chiar existenţa lui Dumnezeu)[4]
4.
Fecioara Maria e plină de har, e Preasfântă, întru totul sfântă
La fel
(chiar mai mult ca la ortodocşi; vezi pct. 6)

Vezi pct. 3
5.
Fecioara Maria e mijlocitoare, intermediară între oameni şi Dumnezeu, în sensul că îi ajută pe oameni să-şi însuşească roadele Jertfei realizate de Fiul ei. Astfel, Biserica îi adresează rugăciuni şi îi arată preacinstire
(supravenerare), inclusiv prin comemorarea anumitor momente din viaţa ei, specificate în calendar ca zile de sărbătoare.





La  fel




Singurul mijocitor între oameni şi Dumnezeu e Iisus Hristos.
6.

Ortodocşii obiectează că prin dogma catolică  Feciora Maria nu ar mai avea solidaritate cu neamul omenesc, nu ar mai avea nevoie de mântuirea adusă de Hristos şi prin urmare,  catolicii greşesc.

Fecioara Maria a fost născută de părinţii ei fără păcatul strămoşesc (care se transmite de la Adam tuturor oamenilor), printr-un har special. Această învăţătură se numeşte imaculata concepţie sau neprihănita zămislire şi a fost decretată ca dogmă de papa Pius IX în anul 1854.



7.

Nu e dogmă ( deşi în tradiţia liturgică e prezentă credinţa în mutarea cu trupul şi sufletul la cer a Maicii Domnului).
       Reacţiile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi ale unor profesori universitari de teologie ortodoxă sunt polemice :
- „o nouă rătăcire a papalităţii”,  “.un motiv nou de trufie pentru catolicism.”
- adevărul mutării la cer al Maicii Domnului “e apărat mai bine printr-o afirmare generală nedefinită decât printr-o formulare necesar unilaterală”
- înălţarea cu trupul la cer a Maicii Domnului „e numai o tradiţie pioasă fără să întrunească toate condiţiile unei adevărate şi depline definiţii dogmatice” faptul „nefiind confirmat de revelaţie, nici de martori”
- aspectul pozitiv al apologiei făcută de catolici  dogmelor decretate este că au cercetat şi adus în actualitate texte uitate din tradiţia răsăriteană ;  ortodocşii din sec. XX n-au cunoscut, nici studiat suficient aceste texte;  dacă  ar fi asimilate  ele ar putea oferi soluţii la aporiile generate de acele dogme mariane..[5]
Maica Domnului după adormire (moarte) a fost înălţată cu sufletul şi trupul la cer. Această învăţătură a fost decretată ca dogmă de papa Pius XII în anul 1950.





[1] Schematizarea e făcută ţinând cont de  Pr. Prof. Dr. ION BRIA, TRATAT DE TEOLOGIE DOGMATICĂ ŞI ECUMENICĂ, ROMÂNIA CREŞTINĂ, BUCUREŞTI, 1999, p. 167-170. Pe parcurs vor apărea şi alte trimiteri.
[3] Pr. Prof. dr. ION BRIA, DICŢIONAR DE TEOLOGIE ORTODOXĂ, TIPĂRIT CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI  PĂRINTE TEOCTIST, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, EDIŢIA A II-A  REVIZUITĂ ŞI COMPLETATĂ, BUCUREŞTI, 1994,  p. 325
[4]  Pr. Prof. univ. dr. PETRU REZUŞ, TEOLOGIA ORTODOXĂ CONTEMPORANĂ, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1989,  p. 385-393.
[5] DIAC. IOAN I. ICĂ JR, Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Deisis, Sibiu, 2008, p. 39, 50, 73, 301-302.

Pe 19 martie este sărbătorit SFÂNTUL IOSIF, PATRONUL BISERICII UNIVERSALE, în special de către creștinii romano-catolici și greco-catolici, dar și de creștinii anglicani, luterani, ortodocși și de alte denominațiuni creștine. Creștinii ortodocși îl sărbătoresc pe Sfântul Iosif mai ales în 26 decembrie (a doua zi după sărbătoarea Nașterii Domnului, când se sărbătorește Soborul Maicii Domnului și Fuga Sfintei Familii în Egipt) și în Prima Duminică după sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. ... Cu ocazia sărbătorii de astăzi, să spunem și noi câteva rugăciuni, începând acum cu o RUGĂCIUNE către DUMNEZEU, PĂRINTELE ATOTPUTERNIC, Care l-a ales pe Sfântul Iosif să fie părinte nutritor și ocrotitor al Fiului Său Întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, iar Sfintei Fecioare Maria să îi fie ocrotitor în fața lumii rele, ca soț legal, în virtutea legăturii matrimoniale, nu în virtutea vreunei uniri trupești! SFÂNTUL IOSIF ESTE, de asemenea, PATRONUL FAMILIILOR, AL TAȚILOR, AL COPIILOR NENĂSCUȚI, AL MAMELOR ÎNSĂRCINATE, AL ORFANILOR, AL IMIGRANȚILOR, AL TÂMPLARILOR, MEȘTEȘUGARILOR, MUNCITORILOR, INGINERILOR, dar și al CELOR CARE DORESC SĂ AIBĂ O MOARTE BUNĂ, AȘA CUM se crede că A AVUT EL, ÎN BRAȚELE LUI IISUS și ALE SFINTEI FECIOARE MARIA. ... Potrivit Sfintei Tradiții, când Dreptul Iosif a luat-o pe Sfânta Fecioară Maria în ocrotirea lui, el era un om bătrân, văduv, având șase copii (patru băieți și două fete).

Pr. prof. Ion Ciungu     Rugăciune ca Sfântul Iosif să ne mijlocească la Dumnezeu să avem o moarte bună: Novenă în cinstea Sfântului Ios...