duminică, 13 februarie 2011

TEXTE LITURGICE VIII


„Cel cu nume mare numit Mucenic al lui Hristos, cel iubit de Dumnezeu şi de îngeri, minunatul şi măritul Teodor, toate sfintele biserici cele de sub soare, astăzi întru Duhul Sfânt le veseleşte şi a prăznui întru bucurie pomenirea lui, pe toţi îi îndeamnă” (Utrenie, 8 februarie, Sedealna 1, Minei, pp 89).


„Să nu nerugăm ca Fariseul, fraţilor, că cel ce se înalţă pe sine se va smeri; ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameşul prin postire strigând: Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi păcătoşii” (Duminica Vameşului şi a Fariseului, vecernie, Triodul, pp 3).


„Fariseul de slava deşarte biruindu-se, iar vameşul cu pocăinţă plecându-se, a venit la tine însuţi, Stăpâne. Ci acela lăudându-se, s-a lipsit de bunătăţi; iar acesta negrăind, s-a învrednicit darurilor. În aceste suspinuri întăreşte-mă, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni” (Duminica Vameşului şi a Fariseului, vecernie, Triodul, pp 3-4).


„Din pământ răsărind capul Înaintemergătorului, aruncă credincioşilor razele nestricăciunii tămăduirilor. De sus adună mulţimea îngerilor, de jos cheamă împreună neamul omenesc, ca să înalţe cu un glas slavă lui Hristos Dumnezeu” (24 februarie, vecernie, troparul, Ceaslov pp 452).


„Proorocule al lui Dumnezeu şi Înaintemergătorule al harului, aflând capul tău ca un trandafir preasfinţit, din pământ tămăduiri luăm totdeauna; pentru că iarăşi, ca şi mai înainte, în lume propovăduieşti pocăinţa” (24 februarie, vecernie, condacul, Ceaslov pp 452).

vineri, 4 februarie 2011

Întâmpinarea Domnului V - continuare -

de pr prof Ioan CIUNGU



Pruncul Iisus, la vârsta de 40 de zile, în Templul din Ierusalim, este prezentat Tatălui nostru Sfânt din Ceruri, conform Legii referitoare la bebelușii băieți, apoi este luat în brațe de un om drept și sfânt, cu numele de Simeon. Acest Simeon a proorocit cu privire la Prunc și la Sfânta Fecioară Maria, Mama Pruncului.




9 Care sunt primele zece ţări din lume, ca număr de creştini, având parcă efectivele prezente să-L întâmpine cumva pe Domnul şi de care El se poate milostivi cum S-a milostivit de numărul mare de niniviteni? [1]

Aceste ţări par a fi următoarele:

Top 10 Largest National Christian Populations [2]

Rank
Nation
Number
Percent
1
USA
224,457,000
85%
2
Brazil
139,000,000
93%
3
Mexico
86,120,000
99%
4
Russia
80,000,000
60%
5
China
70,000,000
5.7%
6
Germany
67,000,000
83%
7
Philippines
63,470,000
93%
8
United Kingdom
51,060,000
88%
9
Italy
47,690,000
90%
10
France
44,150,000
98%
11
Nigeria
38,180,000
45%
          10 Care sunt primele douăzeci de ţări din lume, ca număr de necredincioşi, agnostici, atei, cu efective prezente parcă să-L evite, să-L refuze sau chiar să-L atace pe Domnul?


          Aceste ţări par a fi următoarele:

Top 20 Countries
With Largest Numbers of Atheists / Agnostics
(Zuckerman, 2005) [3]

Country
Total country
population (2004)
% Atheist/
Agnostic/
Nonbeliever in God
Number of Atheists/
Agnostics
Nonbelievers in God
(minimum - maximum)
China
1,298,848,000
8 - 14%*
103,907,840 - 181,838,720
Japan
127,333,000
64 - 65%
81,493,120 - 82,766,450
Russia
143,782,000
24 - 48%
34,507,680 - 69,015,360
Vietnam
82,690,000
81%
66,978,900
Germany
82,425,000
41 - 49%
33,794,250 - 40,388,250
France
60,424,000
43 - 54%
25,982,320 - 32,628,960
USA
293,028,000
3 - 9%
8,790,840 - 26,822,520
Britain
60,271,000
31 - 44%
18,684,010 - 26,519,240
South Korea
48,598,000
30 - 52%
14,579,400 - 25,270,960
Canada
32,508,000
19 - 30%
6,176,520 - 9,752,400
Spain
40,281,000
15 - 24%
6,042,150 - 9,667,440
Ukraine
47,732,000
20%
9,546,400
Italy
58,057,000
6 - 15%
3,483,420 - 8,708,550
Sweden
8,986,000
46 - 85%
4,133,560 - 7,638,100
Netherlands
16,318,000
39 - 44%
6,364,020 - 7,179,920
Czech Republic
10,246,100
54 - 61%
5,328,940 - 6,250,121
Taiwan
22,750,000
24%
5,460,000
Australia
19,913,000
24 - 25%
4,779,120 - 4,978,250
Hungary
10,032,000
32 - 46%
3,210,240 - 4,614,720
Belgium
10,348,000
42 - 43%
4,346,160 - 4,449,640


Dacă, cumva, mai este necesar de adăugat ceva referitor la hărnicia ateilor, iată că filosoful francez Michel Onfray s-a autodeclarat „ateul de serviciu” al lumii.  După ce a publicat vreo douăzeci de cărţi, `Arta de a se desfăta`, `Pentru un materialism hedonist`,  `Politica răzvrătitului`, `Tratat de rezistenţă şi de nesupunere`,  `Teoria trupului amorezat`,  `Pentru o erotică solară  `, în care argumentează pentru o `cotitură spre trupul libertin…materialismul senzualist…subiectivismul păgân` , el trage concluzia că izvorul tuturor relelor şi principalul vinovat pentru ele este creştinismul. Proclamând o reîntoarcere la o lume dominată de instincte, el acuză creştinismul că este antiştiinţific, că aţâţă la dispreţ şi la răutate.

Ca şi cum aceste afirmaţii nu i-ar fi de ajuns, el Îl califică pe Iisus că este doar o `ectoplasmă`  (zonă periferică  a plasmei celulare), deci o fiinţă quasi-ireală,  pe Sfântul Pavel că a fost `un voiajor comercial isteric`, revărsându-şi din belşug ura împotriva creştinismului.”[4]

Putem observa că Onfray se încadrează perfect în caracteristicile culturii postmoderne pe care le-am prezentat în cadrul răspunsului la una din întrebările anterioare.

Am mai putea răspunde lui Onfray şi altora că Mântuitorului Iisus Hristos uneori chiar I se potrivesc diferite nume. Unul dintre ele este şi acela de „Piatra din capul unghiului”. Referitor la importanţa acestei Pietre în edificiul Bisericii Creştine,  Însuşi Iisus a spus: „Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar peste cine va cădea ea îl va zdrobi.”[5]

Faptul că sunt şi la români simpatizanţi ai ideilor lui Onfray, ai ateismului postmodern, este un lucru sigur, dovadă e şi traducerea şi publicarea în româneşte a unor cărţi de ale lui. Imoralitatea ateismului postmodern poate încuraja cu succes imoralitatea ateismului ştiinţific ale cărui urme nu se pot şterge prea uşor.

Din punct de vedere educativ suntem convinşi cât de cât de dezastrul adus de ateism la români. Prin urmare, se cuvine să ne reîmprospătăm cugetările marelui geograf şi pedagog român Simion Mehedinţi care ne avertizează că  „nu poţi fi om deplin fără a fi creştin” şi că „un om ca şi un popor atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie”.[6]

Nu-i mai puţin adevărat că cei pe care îi considerăm a fi pe locul întâi la credinţă pot să ajungă pe cel din urmă, şi cei pe care îi considerăm a fi pe locul din urmă la credinţă pot să ajungă pe cel dintâi.[7] Căci, pe de o parte există pericolul ipocriziei la credincioşi, iar pe de altă parte există frământarea şi cercetarea sinceră care duc la convertirea necredincioşilor. În acest context este potrivit a-l aminti pe ateul Lee Strobel, fost reporter la rubrica judiciară din Chicago Tribune. El parcurgând etapele juridice ale cercetării sub diferite aspecte cu privire la Isus Cristos, ajunge la concluzia că pentru a se încrede în Iisus nu are nevoie de aşa multă credinţă, căci a adunat multe argumente despre existenţa Sa istorică şi despre divinitatea Sa. În schimb, pentru a rămâne ateu are nevoie de mult mai multă credinţă fără argumente.[8]

Putem constata astfel un alt mod de a-L întâmpina pe Domnul.



[1] Biblia, Vechiul Testament, cartea profetului Iona, 4, 11.
[4] Pr. Ioan-Vasile BOTIZA, Hristos răstignit a doua oară ?  în Deşteptarea Credinţei, Revistă lunară editată de ASOCIAŢIA BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ-DEJ, Anul XVI, Nr. 6 ( 195 ) Iunie 2006, p. 4. vezi şi
[5] Luca, 20, 18.
[6] Simion Meheinţi, Poţi fi om deplin fără a fi creştin? , Cartea Românească, Bucureşti, f. a. apud Pr. Lector Dr. Vasile Gordon, Învăţământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Repere ale unui scurt excurs istorico-pedagogic, în revista ORTODOXIA, Revista Patriarhiei Române, nr. 3-4 2000, p. 66.
[7] Matei 20, 16.
[8] Lee Strobel, Pledoarie pentru Cristos, traducere Claudia Guiu, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2004, p. 268.

Întâmpinarea Domnului IV - continuare -

de pr prof Ioan CIUNGU






Pruncul Iisus, la vârsta de 40 de zile, în Templul din Ierusalim, este prezentat Tatălui nostru Sfânt din Ceruri, conform Legii referitoare la bebelușii băieți, apoi este luat în brațe de un om drept și sfânt, cu numele de Simeon. Acest Simeon a proorocit cu privire la Prunc și la Sfânta Fecioară Maria, Mama Pruncului.




8 Ce răspunde Domnul elitei acuzatorilor aparţinând culturii postmoderne?


Să observăm întâi prin ce se caracterizează cultura postmodernă.

Cultura postmodernă este caracterizată de:

a)     „o acceptare gratuită a aparenţelor şi a stilului de suprafaţă…

b)    citarea şi parodia conştientă de sine…

c)     elogierea ironiei, a efemerului şi a extravaganţei…”[1]


Deci, cultura postmodernă este neseriozitatea vieţii. Astfel, nu e de mirare că în epoca postmodernă, în special tinerilor le lipseşte  „securitatea sufletească.”[2]


Cum s-a ajuns la această neseriozitate gravă în cultură ? De fapt, cultura exprimă o filozofie. Iar filosofia postmodernă a fost iniţiată de nihilismul, de scepticismul, de relativismul lui Friedrich Nietzsche ( 1844-1900 ), care nega valorile culturii clasice, respingând filosofia raţionalistă, criticând idealurile burghezo-democratice şi creştinismul ca  “simptome ale degenerării şi devitalizării civilizaţiei”, afirmând   „moartea lui Dumnezeu”  pentru a-şi justifica amoralismul ,  „exaltând valorile vitale …şi supraordonându-le valorilor etice.” [3]  Nu-i de mirare că  „începând cu 1889 va fi atins de crize de demenţă.”[4]


Postmodernismul, deşi este „o fiară cu aşa de multe capete”, pare mai cumsecade decât tatăl său, Nietzsche, căci din grija de a evita „exclusivismul” şi „lupta pentru putere” nu se încumetă să afirme „superioritatea unui adevăr asupra altuia” [5]. Căci, porunca culturii postmoderne este: „Să nu crezi în adevăruri absolute.”[6]


Însă teologia revelată ne spune că Domnul nostru Iisus Hristos este „Adevărul” absolut. El este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă.” El are „toată puterea în cer şi pe pământ” şi numele Lui este „mai presus de orice nume”. El este de fapt Cel ce nu exclude,  ci îi cheamă pe „toţi cei obosiţi şi împovăraţi” să le dea odihna smereniei şi eliberarea de păcat prin cunoaşterea Adevărului.[7]


E necesar să prezentăm un pic şi adevărurile fiarei moderne:

„ 1) Acceptarea lumii moderne secularizată ca intelectual normativ;

2) Irealitatea lui Dumnezeu şi imposibilitatea teoretică şi practică a unei relaţii a credinciosului cu Dumnezeu astăzi;

3) Dragostea pentru Hristos ca normă etică;

4) Necesitatea de a sfârşi cu ceea ce este în creştinism mitologic, transistoric, supranatural;

5) Respingerea Bisericii tradiţionale;

6) Refuzul total al tradiţiei creştine şi al oricărei autorităţi în teologie.”[8]


Revenind la postmodernism, una din caracteristicile lui este procesul de deconstrucţie.[9] În urma acestui proces de deconstrucţie se realizează „desecularizarea lumii”, se înfiinţează „noi mişcări religioase", iar "religiile tradiționale experimentează o reînviere și o reînnoire."[10]

De asemenea, „În deceniile recente a fost atât un declin cât şi o delegitimizare a mişcărilor quasireligioase ca de pildă comunismul, naţionalismul secular şi credinţa Vestului în inevitabilitatea progresului uman.” [11]

Procesul de deconstrucţie poate fi urmărit şi în  „teologia mişcării de eliberare a femeilor care cheamă la o `deconstrucţie` radicală a tot ceea ce Elizabeth Fiorenzo-Schussler numeşte  `dominanţa androcentrică sau masculină a mesajului biblic` ” . De asemenea, deconstrucţionismul sau deconstructivismul mai poate fi găsit şi în activitatea echipei de cercetători care formează „The Jesus Seminar”.[12]


          În toată această activitate de deconstrucţie, totuşi ateismul nu este demolat: 
„Pe scurt, înţelegerile postmoderne postulează că conceptul de dumnezeu este în întregime o producţie umană  că toată sfinţenia şi toate profanările sunt lucrare umană…” [13]



Putem observa pe linia imorală şi amorală postmodernă, ateistă şi teistă, a deconstructivismului opere ca Evangheliştii de Alina Mungiu Pippidi, Corpus Christi de Terrence McNally, Codul lui Da Vinci de Dan Brown etc, din care răzbate obsesia autoarei, autorilor, de a desacraliza persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos.  Pentru a nu-şi greşi ţinta, astfel de autori Îl subordonează păcatelor sexuale pe Cel care a adus omenirii cea mai înaltă învăţătură morală.

Astfel, în Evangheliştii, (piesă care primeşte premiul Uniter pentru cea mai bună piesă românească a anului 1992, e publicată de Modern International Drama din New York în 1996 şi pusă în scenă la Iaşi în 2005), Alina Mungiu Pippidi îşi închipuie că Elena (Maria Magdalena), soţia filosofului Cherintos, spală picioarele lui Iisus în aşa fel încât ajunge la sex oral.[14] 

În Corpus Christi (jucată în New York, 1998), Terrence McNally îşi imaginează că Iisus avea relaţii homosexuale cu Apostolii, iar Iuda Îl trădează dintr-o astfel de gelozie.[15]  

Dan Brown, la rândul lui plăsmuieşte „reale” documente istorice pentru relaţia sexuală a lui Iisus cu Maria Magdalena, ai căror descendenţi se perpetuează în regii Franţei.[16]  Referindu-se la această carte a lui Dan Brown, ale cărei pretenţii istorice s-au dovedit a fi false, filosoful român Gabriel Liiceanu , într-un interviu cu Robert Turcescu, explica succesul ei comercial prin faptul că textul satisface nevoia de bârfă. Această explicaţie e valabilă şi pentru celelalte cărţi de acest fel.


Se pare că astfel de „bârfe”, întemeiate pe diferite argumente, chiar teologice, s-ar întâlni şi înainte de epoca postmodernă şi de cea modernă. De ex., „Martin Luther în `Tisch Reden` (Cuvântările de la masă), mânat de un duh străin de Dumnezeu, afirmă că Iisus Hristos, ca să cunoască în toată plenitudinea firea omenească, ar fi avut astfel de relaţii cu Maria Magdalena. Absurd, mai mult decât absurd. Secta Mormonilor, din America, încearcă chiar să instituţionalizeze aceste relaţii (pe ce dovezi?), considerând că nunta din Cana Galileii ar fi fost însăşi nunta lui Iisus, nu a celor doi miri la care fusese invitat. Iată o idee şi mai absurdă.”[17]

[Pentru a respecta principiile imparţialităţii şi interdisciplinarităţii, se cuvine să adaug că în vara anului 2007, cu ocazia celei de A III-a Adunări Ecumenice Europene, am vorbit în Biserica Luterană din Sibiu (Piaţa Huet) cu un preot (pastor) luteran şi l-am întrebat despre afirmaţiile respective din `Tisch Reden`. El s-a arătat surprins să audă aşa ceva şi m-a întrebat în ce volum şi la ce pagină să caute. I-am răspuns că articolul în care am citit despre ele nu preciza. Apoi am luat legătura cu prof. Ghe. Precupescu care, la rândul său a zis să iau legătura cu părintele prof. univ. dr. Vasile Mihoc. I-am adresat o scrisoare părintelui Vasile Mihoc, am verificat primirea, însă n-am primit nici un răspuns. Astfel că, e necesar să se argumenteze respectivele afirmaţii din Almanah.]

Oricum, vorba poetului rămâne valabilă:

          „Ce-s unora lucruri atoate mai sus
          Par altora lucruri deşarte
          Dar ştie Acel ce compasul şi-a pus
          Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus
          De-i alb ori e negru ce-mparte !” [18]



Deci, sintetizând, acuzele postmoderne pot fi reduse la următoarele:


1)  Nu există Dumnezeu. Teologia n-a picat din cer” ci s-a născut într-un context social şi e pur umană.

2) Iisus nu-i Fiul lui Dumnezeu, din moment ce nu există dumnezeu, ci El e om copleşit de păcate.


Putem recunoaşte iarăşi încercarea diabolică, la nivel postmodern, de a răsturna ierarhia valorilor.

          Răspunsurile Domnului în Biblie sunt valabile pentru orice epocă, inclusiv pentru cea postmodernă:


1)    „Zis-a cel nebun în inima sa:  « Nu există Dumnezeu » ”.[19]


Aşadar, dacă cel ce spune în sinea sa că nu există Dumnezeu este numit nebun, atunci, cel ce spune şi altora că nu există Dumnezeu, în ce grad de nebunie să fie avansat? Şi dacă n-am scăpat bine de nebunia şi de Diavolul ateismului ştiinţific răsăritean care erau la rang de cinste în ţara noastră până în decembrie 1989, iată că ni se deschide din abundenţă perspectiva să fim înhăţaţi de nebunia şi de Diavolul ateismului postmodern occidental!


2)    „Unde este comoara ta acolo este şi inima ta”    şi   „din prisosul inimii grăieşte gura”     şi    „ei promit libertatea,  fiind ei înşişi robii stricăciunii,  fiindcă ceea ce te biruieşte aceea te şi stăpâneşte”.[20]


Aşadar, iubindu-şi comorile propriilor obsesii, autoarea, autorii şi-au umplut inimile cu ele încât au debordat. Însă nu le-a fost suficient să se robească ei înşişi cu păcatele respective, ci au considerat că este necesar să-L robească şi pe Fiul lui Dumnezeu.

Ei nu au înţeles sau nu vor să înţeleagă că Iisus înainte de a-Şi începe misiunea publică a învins ispitele plăcerii, după cele 40 de zile de post în pustia care mai târziu a fost numită Pustia Quarantaniei. Apoi El a învins şi ispitele durerii, înainte de Sfintele Sale Patimi, începând din Grădina Ghetsimani.[21]

Astfel, pentru prima dată firea umană a fost eliberată cu adevărat şi vindecată şi îndumnezeită. Iar eliberarea fiecărui om se face prin cuminecare din învăţătura divină adusă de Iisus. Şi prin cuminecare din Trupul şi Sângele Lui, lăsate moştenire credincioşilor prin Noul Testament. [22]

Conştient de atacurile la adresa persoanei Sale, Iisus răspunde acuzatorilor Săi în orice perioadă istorică: „ Celui ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului i se va ierta,  dar celui ce va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta nici în cel ce va să fie.” [23]

Ştim că Iisus a spus aceste cuvinte când iudeii au inversat ierarhia valorilor, punându-l pe Beelzebul pe locul numărul unu, iar pe Dumnezeu L-au scos din calcul.

Foarte asemănător se întâmplă uneori în epoca postmodernă, când se aspiră ca pe locul numărul unu să fie pus omul. Dar în realitate omul eliminându-l pe Dumnezeu şi subordonându-se păcatului, se subordonează astfel minciunii, se subordonează Diavolului, căruia îi cedează pe nesimţite locul numărul unu, iar omul poate merge spre despărţirea definitivă de Dumnezeu, adică spre moartea veşnică.[24]

Păcatul contra Duhului Sfânt nu se iartă, nu pentru faptul că Dumnezeu n-ar vrea sau n-ar putea să-l ierte, ci pentru că omul e cu inima prea împietrită şi orbită ca să mai dorească să vadă adevărata ierarhie a valorilor cu Dumnezeu pe locul nunărul unu şi cu înmuierea inimii şi cu forţa de a se întoarce dinspre păcate. Să nu uităm totuşi că ceea ce la oameni e imposibil, cu Dumnezeu e posibil.[25] Adică ceea ce oamenii singuri nu pot să facă pentru a se dezlipi de păcate şi a porni spre Împărăţia lui Dumnezeu, vor reuşi împreună cu Dumnezeu.




8 Cum Îl putem întâmpina şi în epoca postmodernă de azi pe Domnul?



Îl putem întâmpina astfel:

a)      Iubind Legea Noului Testament, cercetând-o şi împlinind-o, începând cu aspectele ei referitoare la fericire.[26]

b)                   Examinându-ne frecvent conştiinţa în duhul adevărului lui Hristos, scoţând din ea păcatele prin recunoaşterea şi mărturisirea lor, în vederea împărtăşirii cu preacuratul Trup şi cu preascumpul Sânge ale Mântuitorului nostru sacrificat şi înviat.[27]

c)                Căutându-i, pentru a-i ajuta, pe fraţii Săi cei mici, lipsiţi şi nebăgaţi în seamă, cu care El Se identifică şi despre care ne va întreba la Judecata Universală.[28]

d)                     Adorând Numele Lui, apărându-L în faţa celor ce-L acuză şi conlucrând cu oamenii care-L mărturisesc ca Fiu al lui Dumnezeu.[29]


[1] Alexandru Hudiţean, EDUCAŢIA INTERCULTURALĂ- o abordare interdisciplinară, Editura Universităţii Lucian Blaga  din Sibiu, 2005, p. 222.
[2] Constantin Cucoş, EDUCAŢIA RELIGIOASĂ, CONŢINUT ŞI FORME DE REALIZARE, Editura Didactică şi Pedagogică R. A., Bucureşti, 1996, p. 85.
[3] Alexandru Hudiţean, op. cit., pp. 215, 216 şi 220;  De asemenea, DICŢIONAR DE FILOZOFIE, Editura polittică, Bucureşti, 1978, pp. 497 şi 25.
[4] LE PETIT LAROUSSE ILLUSTRE, 1994, p. 1549.
[5] Sebastian Heck, PostModern Epistemology ( VIII )  - Truth in Postmodernism: Pluralism,
[6] Vanhoozer, Postmodern Theology, 15, apud Sebastian Heck, ibidem.
[7] Ioan 14, 6; Apocalipsa 1, 17; Matei 28, 18; Filipeni 2, 8-11; Matei 11, 28-30; Ioan 8, 31-36.

[8] F. Lebeuf, Theologies de la mort de Dieu, în Revue des sciences religieuses, 41-e annee, No. 2, Strassbourg, Avril1967, p. 130, apud Preot prof. univ. dr. PETRU REZUŞ, TEOLOGIA ORTODOXĂ CONTEMPORANĂ, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1989, p. 387.
[9] Daniel J. Adams, Four Characteristics of Postmodernity, în TOWARD A THEOLOGICAL UNDERSTANDING OF POSTMODERNISM,
[10] Idem, Toward a definition of the Postmodern, ibidem
[11] Religious Violence Rips India, Christian Century 109, no. 38 ( 1992 ) : 1184, apud Daniel J. Adams, ibidem.
[12] J. E. Choate, Therminology of Postmodernism as Distinguished from Modernism, în The Paradigms and Parameters of Postmodern Theology, 1996,

[13],POSTMODERN UNDERSTANDINGS OF THE GOD CONCEPT PART III:

[14] Pr. Lucian Grigore – parohul Bisericii Domneşti  „Sfântul Gheorghe” din Piteşti, „Evangheliştii”  Pippidei,
 „Evangheliştii” - cea mai controversată piesă de teatru a anului 2005, în volum la Cartea Românească
[16] Masimo Introvigne, Codul lui Davinci :Răspunsuri la câteva întrebări frecvente, în Revista Lumea Catholica,  mai 2006       http://lumea.catholica.ro/2006/05/codul-lui-da-vinci-raspunsuri-la-cateva-intrebari-frecvente/  şi
    Cathy Lynn Grossman, USA TODAY, Theologians debunk Da Vinci Code dogma
[17] Prof. Gheorghe PRECUPESCU, O blasfemie strigătoare la cer, în Almanah « IISUS BIRUITORUL » , Editura « Oastea Domnului » , Sibiu, 2004, p. 107.
[18] George Coşbuc, Poetul, în Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 328.
[19] Psalmul 13, versetul 1 ( în Biblia după textul grec Septuaginta ) sau Psalmul 14, v. 1 (în Biblia după textul ebraic).
[20] Matei 6, 21; Luca 8, 45;  Epistola a 2-a a Sfântului apostol Petru cap. 2, v 19.
[21] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 21, Filoc. III, p. 65, apud Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran şi Prof. I. Petreuţă, TEOLOGIA DOGMATICĂ ŞI SIMBOLICĂ, vol. II, Editura Istitutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1958, p. 633.
[22] Ioan 7, 16-18  8, 31-36  6, 51-58.  Luca 22, 19-20  I Corinteni 11, 23-32.
[23] Matei 12, 32.
[24] Ioan 8, 44  Apocalipsa 20, 10-15.
[25] Matei 19, 26.
[26] Matei ccap. 5 etc
[27] Biblia, Vechiul Testament, Pilde ( Proverbe ) 28, 13;  Noul Testament, Epistola întâi a Sfântului Apostol Ioan, cap. 1, 6-10 ; Epistola întâi a Sf. Ap. Pavel către Corinteni, 11, 27-30.
[28] Matei, 25 37-46.
[29] Marcu 9, 38-42;  Luca 9, 49-50.

Întâmpinarea Domnului III - continuare -

de pr prof Ioan CIUNGU





Pruncul Iisus, la vârsta de 40 de zile, în Templul din Ierusalim, este prezentat Tatălui nostru Sfânt din Ceruri, conform Legii referitoare la bebelușii băieți, apoi este luat în brațe de un om drept și sfânt, cu numele de Simeon. Acest Simeon a proorocit cu privire la Prunc și la Sfânta Fecioară Maria, Mama Pruncului.





6 Ce întâmpinare face Domnul sau ce răspunsuri dă El când este învinuit?  Ce acuze I se aduc?  În faţa cărei autorităţi bate în retragere acuzatorul?  Dar cine este acuzatorul sau pârâşul în primul rând?

          Pârâşul este Diavolul , după cum aflăm din Apocalipsă :

Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui.
Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer.
Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.
Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea.
Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte.
Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt.”[1]


          Prima acuză pe care Diavolul o aduce Domnului nostru Iisus Hristos este că El n-ar fi Fiul lui Dumnezeu. Contextul era următorul:  După Botezul în Iordan, Domnul nostru Iisus a fost dus de Duhul Sfânt în loc pustiu ca să fie ispitit de Diavolul. După ce postise, 40 de zile şi 40 de nopţi nemâncând nimic, flămânzise. Atunci apare Acuzatorul cu sugestia ispititoare:
„De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini.”

 Cu alte cuvinte, a spus astfel: „Nu eşti Fiul lui Dumnezeu, căci dacă ai fi, ai transforma pietrele în pâini.”

 Domnul, ca om,  era ispitit din două direcţii:

1)    să-şi dovedească divinitatea prin minunea transformării pietrelor în pâini;

2)    să-şi potolească o istovitoare poftă umană, după un astfel de post.

 Ştim că Adam n-a preţuit cuvântul lui Dumnezeu şi, prin mâncarea oferită de Diavol, s-a depărtat de Dumnezeu pornind spre moarte. Iisus, în schimb, preţuind cuvântul lui Dumnezeu, parcurge drumul invers în raport cu Adam. Astfel că refuză mâncarea oferită de Diavol şi întoarce firea umană spre viaţă,  răspunzând: „ Scris este: `  nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.`” [2]


A doua acuză pe care Diavolul o aduce este aceea că Domnul nostru Iisus Hristos nu ar fi Fiul lui Dumnezeu. Contextul era următorul:

„ Atunci Diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului şi I-a zis: «  Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu aruncă-Te jos că scris este: `Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău.` »” 

  Cu alte cuvinte, Diavolul a zis aşa: “Nu eşti Fiul lui Dumnezeu, că dacă ai fi te-ai arunca de aici, căci chiar este scris că îngerii lui Dumnezeu Te vor ridica pe mâini ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău.”  Iarăşi ispita era din două direcţii:

1)     să-şi dovedească divinitatea prin spectacolul zborului;

2)    să-şi satisfacă o binemeritată poftă a mândriei umane de a fi slujit de alţii, din moment ce chiar scrie aşa în Sfânta Scriptură.

Dar Iisus avea de făcut drumul invers în comparaţie cu Adam. Ştim că Adam a dispreţuit cuvântul lui Dumnezeu, vrând totuşi să ajungă asemenea cu Dumnezeu, dar prin metoda diabolică, ateistă. Iisus însă întoarce iarăşi firea umană spre Dumnezeu, refuzându-l iarăşi pe Diavol şi răspunzându-i: „Iarăşi este scris:  « Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. »”[3] Adică să nu crezi că Domnul este prezent numai când face minuni spectaculoase.


          A treia acuză pe ca Diavolul o aduce este aceea că Domnul nostru Iisus Hristos nu ar fi Fiul lui Dumnezeu. Contextul era următorul:
          „ Din nou Diavolul L-a dus pe un munte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui:  «  Acestea toate Ţi le voi da Ţie dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. »

Observăm că obrăznicia, nesimţirea şi absurdul Diavolului au ajuns la culme. Cu alte cuvinte,  el a spus aşa: “N-ai dovedit că eşti Fiul lui Dumnezeu nici prima dată,  nici a doua, şi într-adevăr nici nu eşti. Dar vreau să te ajut, să-ţi dau siguranţa de a avea un stăpân bun ca « Mine », care îţi oferă toate împărăţiile lumii şi slava lor.”

Firea umană din Iisus, deja întoarsă cu două trepte spre Dumnezeu, şi preţuind în continuare cuvântul lui Dumnezeu, respinge ispita Diavolului astfel:

„Piei, Satano, căci scris este: « Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti. »

Observăm că fiecărei oferte diabolice Domnul nostru Iisus Hristos îi contrapune cuvântul scris al lui Dumnezeu, ca autoritate supremă în dialog. Astfel Satan este alungat până la o vreme.

Rămâne întrebarea: Oare şi-a dezvăluit Iisus în faţa Satanei divinitatea ascunsă în fire umană din moment ce n-a făcut nici o minune spectaculoasă? Pentru ca să înţelegem rezultatul, să presupunem că Iisus ar fi intrat în jocul Diavolului. Ar fi transformat pietrele în pâine pentru a-Şi dovedi divinitatea şi pentru a-Şi potoli foamea trupească. Aceasta ar fi însemnat o subordonare atât a divinului cât şi a umanului faţă de sugestia Diavolului. La fel dacă s-ar fi aruncat de pe aripa templului. La primele două ispitiri, viclenia acestei subordonări este ascunsă bine. Însă la a treia ispitire miza se dă pe faţă:  „ …dacă te închini Mie.” !!!  Deci ceea ce a cerut Diavolul nu a fost o dovedire a divinităţii lui Iisus, ci o subordonare , o anulare a ei. Însă neanulându-Şi divinitatea, nesubordonându-Se nicidecum ispitelor, Iisus a dezrobit de sub puterea Satanei firea umană pe care o purta în persoana Sa divină, dovedindu-ne astfel divinitatea Sa.

Deci, în întâmpinarea pe care Iisus o face, El se apără cu cuvântul divin scris în Sfânta Scriptură. În faţa acestei  autorităţi supreme Satan dispare doar atunci când este demascat direct.

Observăm că Diavolul a vrut să inverseze ierarhia valorilor.


7 Ce răspuns dă Domnul acuzatorilor în perioada când El a trăit ca Om pe pământ? Care au fost acuzele?

Acuzele ar putea fi sintetizate  astfel:


a)   că El are demon şi vorbeşte absurdităţi, care Îl fac vrednic de moarte,  când Îşi afirmă existenţa supraistorică;

 b)  că El scoate demoni cu căpetenia demonilor, adică cu Beelzebul;

 c)  că deşi El este doar un om, totuşi persistă în pretenţia absurdă că ar fi Dumnezeu, comiţând astfel hulă sau blasfemie contra lui Dumnezeu;[4]

d)       că răzvrăteşte  poporul iudeu şi aspiră să fie rege, învăţând pe oameni să nu plătească taxe cezarului  de la Roma. [5]      


       La acuzele de mai sus Domnul dă răspunsuri care trimit spre Tatăl Ceresc, spre Duhul Sfânt, spre lumea spirituală curată, superioară, divină, spre care sunt chemaţi de fapt oamenii, adică spre Împărăţia lui Dumnezeu.

a)     „ Eu nu am demon, ci cinstesc pe Tatăl Meu şi voi Mă necinstiţi pe Mine. Deci au zis iudeii către El: «  Încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam? »  Iisus le-a zis: «  Adevărat zic vouă:  Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. »

b)    „Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu. Cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască lucrurile dacă nu va lega întâi pe cel tare şi pe urmă să-i prade casa?  Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte. De aceea vă zic:  Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui, dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.”

c)     Le răspunde că încă în Vechiul Testament Dumnezeu prin cuvântul Său îi cheamă la standardul divin chiar pe oamenii obişnuiţi, astfel că performanţa devenirii umanului în divin nu este o blasfemie ci o vocaţie. Cu atât mai puţin e blasfemie ca Fiul lui Dumnezeu să Se numească pe Sine Dumnezeu.[6]  Îi îndeamnă să creadă măcar în faptele lui minunate care Îl arată a fi una cu Tatăl.

Ştim că n-au crezut, iar acuza principală pe care elita iudaică I-o aduce în faţa procuratorului roman Pilat este tocmai această blasfemie sau hulă sau pretenţia Lui că Iisus este cu adevărat Dumnezeu. [7]

          Dacă elita acuzatorilor iudei antici L-a batjocorit şi condamnat la moarte pe Iisus refuzându-I divinitatea, cu atât mai mult elita acuzatorilor moderni şi postmoderni Îl coboară în mizeria morală cea mai josnică pentru a-I nega divinitatea.


[1] Noul Testament, Apocalipsa, cap. 12, v. 7-12.
[2] Noul Testament, Matei, cap. 4, v. 3-9; Vechiul Testament, Deuteronom, cap. 8, v. 3.
[3] Noul Testament,  Matei 4, 6-7;  Vechiul Testament, Deuteronom cap. 6 v 16. Pentru a înţelege ce înseamnă a ispiti pe Domnul, citim în textul Ieşirea ( Exod ) cap. 17 v 7   „De aceea s-a pus locului aceluia numele Massa şi Meriba, pentru că acolo cârtiseră fiii lui Israel şi pentru că ispitiseră pe Domnul zicând : «  Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu? »
[4] Noul Testament, Ioan, 8, 34-59;  Matei cap. 12, 28-32; şi cap. 26, 63-65; 
[5] Luca cap. 23,1- 2;

[6] Ioan cap. 10, v 33-42;   Psalmul 81, 6 ( în Biblia după textul grec Septuaginta ) sau Psalmul 82, 6 ( în Biblia după textul ebraic ).
[7] Ioan 19, 7; Levitic, 24, 16; Deuteronom 18, 20..

Pe 19 martie este sărbătorit SFÂNTUL IOSIF, PATRONUL BISERICII UNIVERSALE, în special de către creștinii romano-catolici și greco-catolici, dar și de creștinii anglicani, luterani, ortodocși și de alte denominațiuni creștine. Creștinii ortodocși îl sărbătoresc pe Sfântul Iosif mai ales în 26 decembrie (a doua zi după sărbătoarea Nașterii Domnului, când se sărbătorește Soborul Maicii Domnului și Fuga Sfintei Familii în Egipt) și în Prima Duminică după sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. ... Cu ocazia sărbătorii de astăzi, să spunem și noi câteva rugăciuni, începând acum cu o RUGĂCIUNE către DUMNEZEU, PĂRINTELE ATOTPUTERNIC, Care l-a ales pe Sfântul Iosif să fie părinte nutritor și ocrotitor al Fiului Său Întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, iar Sfintei Fecioare Maria să îi fie ocrotitor în fața lumii rele, ca soț legal, în virtutea legăturii matrimoniale, nu în virtutea vreunei uniri trupești! SFÂNTUL IOSIF ESTE, de asemenea, PATRONUL FAMILIILOR, AL TAȚILOR, AL COPIILOR NENĂSCUȚI, AL MAMELOR ÎNSĂRCINATE, AL ORFANILOR, AL IMIGRANȚILOR, AL TÂMPLARILOR, MEȘTEȘUGARILOR, MUNCITORILOR, INGINERILOR, dar și al CELOR CARE DORESC SĂ AIBĂ O MOARTE BUNĂ, AȘA CUM se crede că A AVUT EL, ÎN BRAȚELE LUI IISUS și ALE SFINTEI FECIOARE MARIA. ... Potrivit Sfintei Tradiții, când Dreptul Iosif a luat-o pe Sfânta Fecioară Maria în ocrotirea lui, el era un om bătrân, văduv, având șase copii (patru băieți și două fete).

Pr. prof. Ion Ciungu     Rugăciune ca Sfântul Iosif să ne mijlocească la Dumnezeu să avem o moarte bună: Novenă în cinstea Sfântului Ios...