Suferinţa - testul oricărui creştin -

de Lucian OLARU

Motto: „Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar se satură de necazuri” (IOV 14,1)

Suferinţa[1] poate fi de două feluri: fizică sau sufletească (morală); adesea se constată că durerea sufletească este mult mai mare, cantitativ şi ca intensitate, decât cea fizică; de asemenea, nu se poate fugi de suferinţa morală (sufletească), ori încotro va alerga cineva, ... în orice colţ din lumea pământească va purta permanent cu el „bagajul” suferinţei din suflet ...

            În Ortodoxie, suferinţa are un rol terapeutic asupra oricărei persoane, cu condiţia să fie acceptată şi primită ca din mâna lui Dumnezeu; acceptarea suferinţei înseamnă şi încredere deplină în Dumnezeu, o dăruire a noastră Lui; suferinţa ajută la curăţirea de păcate, de patimi sufleteşti şi vicii trupeşti, dar nu este căutată în mod special ca o dispoziţie masochistă;[2] însă, în toate acestea punctul cheie rămâne : RĂBDAREA. Suferinţa face ca omul să devină mai introvertit, să îşi „canalizeze” atenţia asupra propriului suflet şi nu mai este interesat de exterior, de lucrurile trecătoare, de cele materiale din jur, care – cât timp era fără suferinţă – construiau universul fericirii sale pământeşti.

            Din Sfânta Scriptură a Noului Testament cunoaştem cu toţii cazul dreptului Iov (sărbătorit la 6 mai); pentru el, imensa doză de suferinţă morală şi fizică la care a fost supus - de către diavol cu acceptul lui Dumnezeu – a fost un test, o încercare din care sfântul s-a arătat biruitor: nu doar că a răbdat toată suferinţa, ci mai mult, a mulţumit şi slăvit pe Creator: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”[3] Tot de la el ştim că atâta vreme cât ne place să primim cele bune de la Dumnezeu, trebuie să primim şi cele rele, sau care ni se par nouă a fi rele.

Suferinţa poate veni de la o simplă vorbă de jignire din partea unui camarad, poate veni de la o boală trupească gravă, dar poate veni şi în urma decesului unei fiinţe dragi sau chiar a propriului nostru copil; sfântul Vasile cel Mare ne sfătuieşte cum să trecem prin acest „foc” al sufletului, cum să ne raportăm mental la necaz şi cum ne putem consolida liniştea sufletească de curând pierdută; e mai uşor să trecem prin nenorocirile vieţii odată ce am fost învăţaţi că „fiind muritor am copil muritor şi că nimic din cele omeneşti nu e statornic şi nici nu rămâne necontenit la cei ce le au”.[4] „Tu, însă, gândeşte-te că n-a murit copilul tău, ci a fost dat înapoi; n-a răposat prietenul tău, ci a plecat într-o călătorie îndepărtată şi  pornit cu puţin mai înainte pe drumul pe care va trebui să mergem şi noi.”[5]

Sfântul Pavel ne aminteşte şi caracterul pedagogic al suferinţei:“Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă[6], şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte"[7]. Considerată a fi un mijloc pedagogic, suferinţa se încadrează în perspectiva desăvârşirii duhovniceşti. Aceasta înseamnă că Dumnezeu, în atotînţelepciunea Sa este un purtător de grijă (Proniator) prin excelenţă şi ştie din timp metodele sau necazurile (greutăţile) prin care oamenii se vor întoarce de la răutate la iubire, “de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.”[8]

Sfântul Pavel este campionul suferinţei prin excelenţă; existenţa lui şi a tuturor creştinilor şi următorilor lui Iisus Hristos este suferinţă: „toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.”[9] Creştinilor din Tesalonic şi nouă tuturor ne spune apostolul ca „nimeni să nu se clatine în aceste necazuri, căci voi înşivă ştiţi că spre aceasta suntem puşi.”[10] Să nu uităm încurajarea care ne spune aşa: “Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”.[11] Tot el, apostolul neamurilor, ne învaţă că suferinţa este o unealtă care ajută pe om să termine odată cu păcatul: "cine a suferit cu trupul a ispravit cu pacatul";[12] El însuşi fiind în necazuri adeseori, Pavel arată că e bine să comunicăm, să ne “descărcăm” de necazuri: “Bine aţi făcut că aţi împărtăşit cu mine necazul.”[13] Mitropolitul Nicolae Mladin conclude că „existenţa creştină este suferinţă, într-un mod copleşitor pentru Apostolul Pavel şi în măsură variată pentru ceilalţi credincioşi; ... a fi în Hristos implică în chip esenţial suferinţa.”[14]

Ori de câte ori avem în faţă o ispită, o tentaţie[15] de a călca porunca lui Dumnezeu pentru a ne face nouă pe plac, pentru o auto-satisfacţie ieftină, se numeşte că ne aflăm în faţa unei încercări; cineva ne pune la încercare fidelitatea, ascultarea faţă de Dumnezeu, iubirea faţă de Creator, fidelitatea faţă de semenul nostru sau chiar ne testează cât de mult ne iubim pe noi înşine.

Aşa cum se cere o perioadă -un număr de ani- pentru a construi o casă, un bloc, sau pentru a întemeia o familie, tot aşa se cere timp îndelungat pentru a construi, pentru a modela caractere (suflete) iubitoare de adevăr (de Dumnezeu), de bine, de frumos, de pace, de înţelepciune… caractere care în acelaşi timp să urască moartea sufletească şi pe pricinuitorul ei (diavolul), să urască minciuna şi păcatul de orice fel. Datorită puzderiei ispitelor sau tentaţiilor la rău (la rele) pe care vrăjmaşul ni le scoate înainte, şi datorită uşurinţei cu care noi putem cădea, Dumnezeu a hotărât că este absolut necesară folosirea “violenţei”, o violenţă pedagogică având ca scop trezirea, şocarea insului înaintea căderii în cursă, preventiv…

---

[1] SUFERÍNȚĂ, suferințe, s. f. Durere fizică sau morală; suferire; starea celui care suferă. ◊ Expr. A fi în suferință = a duce lipsă de ceva ( http://dexonline.ro/definitie/suferință ).

[2] Georgios Mantzaridis, Morala creştină, vol II, ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p 487.

[3] Iov, 1, 21

[4] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 384.

[5] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 390.

[6] Evrei 12, 6.

[7]  “Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag.” (Pildele lui Solomon, 3, 12).

[8] Canonul Învierii, Irmos.

[9] II Timotei 3, 11.

[10] I Tesaloniceni 3, 3; Filipeni 10, 1, 29.

[11] Filipeni, 4,13

[12] 1 Petru 4, 1

[13] Filipeni, 4,14

[14] Mladin, Nicolae, mitropolitul, Ascetica şi Mistica paulină, ed. Deisis, Sibiu, 1996, p 155.

[15] TENTÁȚIE ~i f. 1) Motiv care atrage o persoană la acțiune; dorință puternică de a realiza sau a obține ceva; ispită. 2) rel. Impuls care împinge omul la săvârșirea unui păcat. [G.-D. tentației; Sil. -ți-e] /<it. tentazione, fr. Tentation  ( http://dexonline.ro ).