marți, 24 mai 2011

Revolta dobitoacelor

de Vasile Voiculescu



LIMBILE VREMII ALUNECASERĂ de pe tăişul lustruit al baltagelor de piatră pe luciul paloşelor de bronz. Şi omul nou intra în eră cu tot alaiul de animale îmblînzite după el.
Într-un amurg sălbatec de iarnă, el se întoarcea necăjit de la pădure. Carul primitiv, cu roata otova dintr-o singură bucată de trunchi, se frânsese într-un prăguş, şi omul, ca să-l urnească, trebui să ostenească o jumătate de zi.
Taurii înjugaţi fluturau mânioşi capetele, bolovănind ochii cu rămurele de sînge în ei spre suliţa cu care îi împungea asprul stăpîn.
Câinele credincios se târa sfios în urmă, schilodit şi el în bătaie. Scăpase vînatul, care-l amăgise încurcându-şi urmele pe ponoare.
Şi omul, vînător fără greş, venea cu arcul descordat, aducând doar un vultur săgetat din văzduh.
El păşea crunt şi morocănos, spărgînd cu călcâiul încălţămintei coaja noroiu­lui amorţit de ger. În întunericul iscat odată cu ceaţa din pămînt, înfăţişarea lui înspăimînta. O piele uriaşă de leu îi învăluia trupul, aşa încît capul fiarei încu­nuna ca un coif fioros cu colţii rînjiţi capul omului. Nădragii largi, din blăni de fiară, şi cizmele năprasnice, cu copite grele de aramă, îl creşteau şi mai mult. Iar aripile moarte ale pasărei fîlfîiau, deschise, la fiecare pas în spatele uriaşului, par­că ar fi fost crescute acolo, pe umerii lui.
Cînd intră în ocolul unde îşi adăpostise familia, pe o măgură, sub cozorocul unei stânci, înnoptase.
Haita de cîini ai curţii sări furioasă să-l sfîşie. Dar cunoscîndu-l, repede se trase, cu gudureli, înapoi. El însă tot avu timp să plesnească pe doi din ei cu pi­ciorul, rostogolindu-i cît colo. Şi schelălăielile lor umplură ograda.
Femeia ieşi din bordei cu pruncul în braţe şi ajută bărbatului să dejuge. Apoi oamenii se mistuiră în hrubă. Dobitoacele rămaseră afară singure, în noapte şi ger, apărate de cîinii lihniţi, împinşi de foame mai degrabă să le sfâşie.
Crivăţul se sburli şi se umflă, şuierător balaur cu mii de limbi din care sufla venin de ger. Împinse de frică, de foame şi frig, animalele se înghesuiră una în al­ta, toate la un loc. Taurii cu grebenele îndurerate şi şoldurile găurite de strămu­rarea cu bold de bronz în vîrf, oile jăfuite de lînă, berbecii cu coarnele frînte de bîtă, bivolii cu ceafa roasă, cîinii şchiopătaţi de ciomăgeli. Toţi asupriţi, toţi răz­vrătiţi împotriva stăpînului. Tirania omului îi scosese din răbdări.
-    Azi a fost mai crunt ca niciodată, spuse taurul negru, pe cînd cellalt soţ îi lingea milos grumazul.
-    Ar trebui să-l iei în coarne şi să-i verşi maţele, zise bivolul ceacâr, sfredelindu-şi cu limba nările.
-    De ce n-o faci tu? i-o-ntoarse taurul.
-    Eu, vezi, am coarnele teşite.
-    Atunci calcă-l în picioare şi fă-l zob, cum zobeai odinioară, în sihlă, tigrii.
-    Eu singur? Acolo umblam turme întregi. Tuna pămîntul sub noi cînd por­neam năvala.
-    Numai cîinii pot să-l sfîşie, îşi dete cu părerea berbecul. Cînd rătăciţi de­parte pe coclauri după vînat, săriţi, voi, zăvozilor, pe el, fiara cea mai aprigă. Eu, să am colţi şi gheare... făcu cu părere de rău încornoratul.
-    Zadarnic mestecaţi voi în gură vorbe zadarnice ca paiele. Cum să te atingi de el? oftă cîinele. Voi nu vedeţi că este vrăjit? Ştiţi ce putere are?
-    Ce? întrebară toate.
-    La vînat, el apucă vulturul din nori şi-l dărâmă jos. Ţinteşte de departe ie­purele, cale de-o poştă, şi biata vietate rămîne acolo încremenită de moarte şi îl aşteaptă să vie s-o culeagă. Nu aleargă ca mine, să-i iasă sufletul după vînat.
-    Cum? îşi lungeşte mâna într-atât de sus, pînă la păsările cerului? întrebă o oaie, rumegând cuvintele.
-    Nu. Dar face ceva şi mai de neînchipuit. Cînd vrea, îşi deslipeşte un deget de la mâini, pe care le încordează în chip ciudat. Şi degetul cu o unghie ascuţită de fier în vârf zboară cît ai clipi singur şi apucă pasărea, pe care i-o aduce jos.
-    Am văzut şi noi, strigară toate, degetele astea vrăjite, lungi şi cu cange în pisc. Are multe în tolba de la spate. Cu ele face semn şi opreşte pasărea în zbor.
-    Apoi asta e vraja, lămuri cîinele. îşi scoate şi îşi schimbă degetele, cînd vrea şi cum pofteşte.
-    Dar braţul? se jălui taurul. Aţi văzut cum şi-l lungeşte, de te ajunge la zece stînjeni depărtare... Ba şi-l deschiolează din cot, ca să-l poată arunca de departe în tine. Vai de carnea ta dacă pumnul braţului de adaos are piatră în el! Şi după ce te-a izbit de te-a ameţit, îşi ia braţul de jos şi îl pune la loc, rosti înfiorat taurul.
-  Asta e puterea lui, urmă cîinele. El nu e ca noi, dintr-o bucată, încremenit o dată pentru totdeauna în el, turnat într-un calâp din care să nu mai poată ieşi. Omul se schimbă şi se mlădiază după nevoi. L-am văzut odată, cînd era cald, cum s-a jupuit singur de piele. Eu asudam cu părul tot pe mine. El se răcorea în apă cu toată carnea de sub piele şi păr afară, aşa cum scosesem eu numai limba.
Mieii, taurii şi bivolii holbaseră ochii, minunaţi de povestirile lui, şi cîinele, îngâmfat de ascultarea cu care se învrednicea, urmă:
-    Odată am fost de faţă cînd şi-a scos copitele.
-    Copitele? Cum se poate? făcu un mînz naiv.
-  Da, copitele, de la glezne în jos. Îi intrase în ele o pietricică şi-l înglodea. Pe urmă şi le-a pus la loc şi nu s-a mai cunoscut de unde le lepădase. Cînd a fost să trecem o apă, şi-a dezghiocat picioarele mai sus de genunchi, a pus pielea şi car­nea pe umăr, ca pe nişte păstăi, ca să nu se ude părul de pe ele. Iar dincolo, pe mal, s-a alcătuit din nou la loc. Nu se poate magie mai mare. Să te faci şi să te desfaci, să te rupi şi să te dre­gi, să te lungeşti şi să te scurtezi, dintr-o clipă într-alta, singur.
-    Eu nu de braţul lui, care se smuceşte din cot şi mă plesneşte la zece stînjeni depărtare, mă tem, zise taurul ceacîr, gros la piele. Pe mine altceva mă împiedică. Fără să vreau, carnea se înfioară pe mine cînd mă apropii de el şi mă face să-mi aplec grumazul în faţa lui: un miros uriaş, un iz de fiară domnitoare mă biruie. De ce creşte oare blană de leu pe el? ...............................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Astăzi este A PATRA DUMINICĂ DUPĂ SĂRBĂTOAREA RUSALIILOR. Știm că la Rusalii sărbătorim Venirea Duhului Sfânt peste apostoli și Înființarea, în chip văzut, a Bisericii (Comunității) Creștine. Textul evanghelic care se citește astăzi la Sfânta Liturghie, din Sfânta Evanghelie după Matei (8, 5-13), ne amintește despre OFIȚERUL ROMAN care s-a apropiat de IISUS, rugându-L să-i vindece servitorul. Deși era păgân, ofițerul era atât smerit și avea o credință atât de mare încât Domnul nostru Iisus Hristos i-a vindecat de la distanță servitorul. Ofițerul este numit în textul evanghelic sutaș sau centurion, căci avea în subordine 100 de soldați. Minunea a avut loc în orașul CAPERNAUM. Să urmărim cum sunt redate în filmul Iisus din Nazaret (1977) apropierea ofițerului de Iisus, rugămintea, rugăciunea, smerenia, credința și vestea vindecării: https://www.facebook.com/ion.ciungu.79/videos/506487021730759 ... Să observăm CONȘTIINȚA MORALĂ ȘI RELIGIOASĂ A SUTAȘULUI din următoarele cuvinte adresate lui Iisus: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi servul meu se va tămădui. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun unuia: Du-te! şi se duce; şi altuia: Vino! şi vine; şi robului meu: Fă asta! şi face." Să observăm și EVALUAREA PE CARE O FACE IISUS: "Adevăr vă grăiesc, nici în Israel, n'am aflat atâta credinţă." Din Evanghelia Sfântului Luca aflăm că ofițerul s-a apropiat de Iisus prin intermediari. … Doamne Iisuse Hristoase, Te rugăm frumos, ajută-ne să avem și noi conștiința pe care o avea sutașul! ... De asemenea, se cuvine SĂ OBSERVĂM că noi, creștinii, am moștenit o RUGĂCIUNE în care folosim CUVINTELE SUTAȘULUI. Această rugăciune o spunem ÎNAINTE DE PRIMIREA SFINTEI ÎMPĂRTĂȘANII: “Doamne, Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic, nici în stare, să intri sub acoperișul (acoperământul) casei sufletului meu” ... . Această rugăciune a compus-o Sfântul Ioan Gură de Aur, care a trăit la câteva sute de ani după Domnul nostru Iisus Hristos, mai precis în perioada dintre anii 347 – 407. ... Cu ocazia textului evanghelic de azi, este potrivit să spunem și noi această RUGĂCIUNE, și să o repetăm cât mai des: “Doamne, Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic, nici în stare, ca să intri sub acoperământul casei sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu și surpat și nu afli în mine loc potrivit ca să-Ți pleci capul. Ci, pre­cum din înăl­țime Te-ai plecat pentru noi, pleacă-Te și acum spre smerenia mea. Și, precum ai binevoit a Te culca în peșteră și în ieslea necuvântă­toa­relor, așa binevo­iește a intra și în ieslea ne­cuvântătorului meu suflet și în întinatul meu trup. Și, precum n-ai socotit lucru nevrednic a intra și a cina împreună cu păcătoșii în casa lui Simon cel lepros, așa bine­voiește a intra și în casa sme­ritului, leprosului și păcătosului meu suflet. Și, precum n-ai îndepărtat-o pe des­frânata cea păcătoa­să, cea asemenea mie, care a venit și s-a atins de Tine, așa Te mi­lostivește și de mine, pă­că­tosul, care vin să mă ating de Tine. Și, precum nu Te-ai scâr­bit de întinata și necurata ei gură, ce Te-a să­ru­tat, așa nu Te scârbi nici de întinata și mai ne­curata mea gură, nici de buzele mele cele necurate și pângărite și de limba mea cea cu totul necu­rată. Ci să-mi fie mie jăraticul Prea­sfân­­tului Tău Trup și al Scumpului Tău Sânge spre sfințire și spre luminare, spre însănătoșirea sme­­ri­­tului meu su­flet și trup, spre ușurarea greutății greșelilor mele celor multe, spre paza de toată lucrarea diavoleas­că, spre îndepărtarea și mutarea răului și vicleanului meu obicei, spre omo­rârea patimilor, spre plinirea porunci­lor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har și spre dobândirea Îm­părăției Tale. Că nu vin la Tine ca un nepă­sător, Hristoase Dumne­zeule, ci încre­zân­du-mă în bună­tatea Ta cea nespusă și ca nu cumva, rămâ­nând de­parte prea multă vreme de împărtă­șirea Ta, să fiu prins de lupul cel înțe­le­gător. Pentru aceasta mă rog Ție, Cel ce singur ești sfânt, Stăpâne: Sfin­țește-mi sufletul și trupul, mintea și inima, rărunchii și mă­runtaiele; în­noiește-mă tot și înrădă­ci­nează frica Ta întru mă­dularele mele și sfin­țenia Ta fă-o neștearsă de la mine. Și-mi fii mie ajutător și folositor, în­dreptând în pace viața mea și în­vred­nicindu-mă a sta de-a dreapta Ta, cu sfinții Tăi, pentru rugă­ciu­nile și mij­locirile Preacu­ratei Maicii Tale și ale slujitorilor Tăi celor fără trup, ale prea­curatelor pu­teri, și pen­tru ale tutu­ror sfinților, care din veac au bineplăcut Ție. Amin.”

Pr. prof. Ion Ciungu   “Şi auzind despre Iisus, a trimis la El bătrâni ai iudeilor, rugându-L să vină şi să vindece pe sluga lui. Iar ei...