RANDEVÚ (Rendez-vous)[1]
[1] RENDEZ-VOUS,rendez-vous-uri, s. n. (Franțuzism fam.) Întâlnire între două sau mai multe persoane, într-un loc și un timp dinainte stabilite. [Pr.: randevú] – Din fr. rendez-vous. (după http://dexonline.ro/definitie/rendez-vous )
de Lucian OLARU
“Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup”[1]
„Îl făurisem pe om să fie spiritual în carnea sa; iar acum a devenit carnal până şi în spirit.”(Bossuet)[2]
Creştinul trebuie să îl caute pe Dumnezeu toată viaţa! O căutare sinceră şi insistentă duce inevitabil la aflarea lui Dumnezeu, după cum ne spune Sfântul Ioan în Evanghelia sa: “Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: «Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret»”[3].Atunci când aflăm ceva, orice lucru lumesc, mintea noastră începe a se preocupa cu detaliile; un tânăr care îşi caută un loc de muncă, este chemat în sfârşit la un interviu unde se va stabili dacă va fi angajat, bine-nţeles, în funcţie de prestanţa şi ţinuta sa în faţa examinatorului; va reuşi oare să convingă tânărul pe angajator că este omul cel mai potrivit pentru acest job? Şi de aici începe o serie lungă de întrebări şi preocupări: cum să se îmbrace, cum să se poarte, cum să vorbească, ce atitudine să afişeze, cum şi cu ce să impresioneze pentru a lăsa în urmă un efect de succes;
Un tânăr care doreşte să cucerească o fată deosebită, se îngrijeşte din timp despre ce să poarte la întâlnire, cum şi ce sau cât (de mult) ar trebui să vorbească, unde să scoată fata în oraş, şi aşa mai departe; toate aceste griji arată respectul pe care îl poartă băiatul fetei pe de o parte, iar pe de altă parte orice om se străduieşte să scoată din inima sa cele bune[4], să lase în jur o impresie favorabilă. Aceasta se întâmplă oriunde în societatea modernă, la serviciu, pe drum, în cercurile de prieteni sau de necunoscuţi; nimeni nu îşi doreşte ca să fie cunoscut de prieteni, colegi, vecini (sau în general de societate), aşa cum este el în adevăr: cu defecte, cu scăderi, cu vicii, mai bun sau mai rău, cu un intelect redus sau orice alte neplăceri care ar ştirbi câtuşi de puţin imaginea publică pe care cu toţii ne străduim să ne-o “construim” pe parcursul vieţii pământeşti. Cu toate aceste Mântuitorul nostru Iisus ne avertizează că va veni o vreme când cele ascunse se vor vădi[5], cele spuse în şoaptă la ureche se vor striga de pe case[6] şi toate se vor vădi[7];
Aceeaşi preocupare (de îngrijire faţă de propria imagine, de curăţire a sufletului de rele), este bine să o avem toţi creştinii atunci când ne întâlnim cu Dumnezeu: în clipa morţii, când vom merge la Judecata Particulară şi vom primi o sentinţă provizorie, sau în timpul vieţii pământeşti, când trebuie să alergăm la Dumnezeu, să Îl căutăm, să Îi dăm bineţe, iar în clipa întâlnirii, să avem grijă ce impresie îi lăsăm, cum şi despre ce îi vorbim, ce îi cerem şi cum îi mulţumim; gândurile omului curg ca un râu de munte şi cară cu ele mulţi “bolovani”, de aceea, fiecare suflet e dator să pună “restricţii de circulaţie” gândurilor negative şi să încerce să le şteargă cu totul. Mai presus de acestea (adică de gânduri), sunt faptele noastre rele, care adesea pot să strice în mod brutal dar real, imaginea pe care credem că o avem noi în ochii lui Dumnezeu.
În Sfânta Scriptură avem exemplele mai multor oameni când s-au întâlnit cu Dumnezeu Iisus Hristos. Iată câteva dintre ele:
- Este celebru cazul rabinului Saul din Tars, cetăţean roman care a studiat la picioarele înţeleptului Gamaliel: “Saul pustia Biserica, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă”[8]… “Saul, suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu, şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbaţi, cât şi femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim”.[9]L-a întâlnit pe Domnul Iisus înviat pe drumul Damascului şi ceva în adâncul sufletului lui s-a schimbat. După ce s-a creştinat, Saul din Tars a devenit apostolul Pavel; l-a vestit pe Iisus Cel răstignit şi înviat tuturor neamurilor din Imperiul Roman, dându-şi viaţa pentru Cauza lui, fiind ucis cu sabia pentru Hristos. Întâlnirea cu Domnul Iisus l-a găsit pe Pavel pregătit şi “fierbând” de râvnă pentru Dumnezeu, l-a făcut din duşman – prieten, din păgân – apostol creştin, din prigonitor – prigonit, din duşman al Crucii – prieten şi propovăduitor aprins al ei. Iată cât de frumos zice o cântare de laudă la sfânta Cruce: “Mare este puterea Crucii Tale Doamne, că s-a înfipt într-un loc şi lucrează în lume; şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre!”[10]
- Pe vameşul Zaheu, un funcţionar al Imperiului Roman, urât de toţi oamenii întrucât era perceptor de taxe pentru un stat cuceritor (şi pentru că îşi suplimenta venitul prin creşterea abuzivă a taxelor), întâlnirea cu Iisus din Nazaret, Profetul, îl surprinde cu inima larg deschisă, şi primeşte cu bucurie auto-invitaţia la masă a lui Iisus: “Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”[11]. După ce l-a văzut şi l-a simţit pe Dumnezeu, Zaheu declară biruitor: “Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”[12].Să ne silim şi noi să ajungem la măsura lui Zaheu care pocăindu-se, a început a-şi îndrepta faptele rele cu cele bune. Convertirea lui Zaheu a fost deplină aşa cum spune Domnul Iisus[13], marea schimbare petrecută în sufletul său a fost tainică; Zaheu de mult auzise despre Iisus şi căuta să Îl vadă, să se întâlnească cu El; sufletul său s-a pregătit din vreme, şi de aceea a fost capabil să se schimbe, să primească ecoul vocii lui Iisus în toată fiinţa lui.
- Evanghelia aminteşte de mai multe cazuri când persoanele implicate direct în evenimente au reacţionat cu o deosebită emoţie la întâlnirea cu Iisus, fapt dovedit de gesturile lor: - “Fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui, pe când şedea la masă.”[14]Aceeaşi întâmplare este relatată de sfântul Marcu la capitolul 14, 2-9. Tot în satul Betania a avut loc un gest asemănător: “Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei, al cărei frate Lazăr era bolnav.”[15] Altă dată un fariseu cu numele Simon l-a invitat pe Iisus la masă: “era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir.”[16] Purtarea nefirească a acestor persoane trădează marile transformări petrecute în adâncul sufletului la momentul interacţionării cu Domnul Iisus; aceste transformări au fost posibile datorită grijii şi pregătirii din timp a persoanelor în cauză pentru marea întâlnire cu Binefăcătorul.
- Este mişcătoare relatarea sfântului Luca în Evanghelia sa, când spune că în urma plimbării legat a lui Iisus de la Pilat la Irod şi înapoi, în timpul Procesului, cei doi s-au făcut prieteni[17]. Observăm că atât în inima lui Irod cât şi în sufletul procuratorului roman Ponţiu Pilat, întâlnirea cu Iisus îi face mai buni, din duşmani îi schimbă în prieteni.
Spre deosebire de aceştia de mai sus, alţi “prieteni” ai lui Iisus au ratat şansa convertirii:
- IudaIscarioteanul – trădătorul din Evanghelie – nu a reuşit să fructifice întâlnirile cu Dumnezeu, le-a ratat pe toate pentru că nu s-a preocupat de ele, nu s-a îngrijit de sufletul său din timp despre modul cum ar putea să profite de pe urma întâlnirii cu Iisus cel veşnic viu;
- Tânărul bogat[18]din Evanghelie se prezintă cu multe calităţi şi atât de aproape de Iisus, Cel Veşnic; Cu toate că faptele lui îl reclamă ca fiind credincios, totuşi o mare barieră îi blochează încă urmarea lui Hristos şi unirea cu El în eternitate; nepregătit suficient pentru “asumarea” lui Iisus şi a Căii Lui strâmte, tânărul îşi refuză ocazia spre fericirea supremă, preferând să păstreze puterea depreciabilă a banilor pământeşti, şi întoarce spatele Domnului Iisus plecând “întristat, căci avea multe avuţii.”[19]
- În ţinutul Gerghesenilor[20]Iisus a vindecat un demonizat pe care de mulţi ani îl stăpânea un duh necurat; demonii care se cuibăriseră în bietul om primesc îngăduinţa lui Iisus de a intra în turma de porci care păştea lângă lac; după dezastrul economic provocat de aruncarea turmei în lac, locuitorii cetăţii nu pun preţ pe eliberarea demonizatului şi nici nu înţeleg că mai important este un om sănătos decât mulţime de avere; Speriaţi de evenimentul năpraznic, ei l-au rugat pe Iisus să plece de la ei. Inima lor era la bani, la averea pe care o deţinuseră şi la paguba întâmplată, aşa încât nu-L mai doresc pe Iisus, nu mai este loc în inima lor de o prezenţă divină, chiar dacă această prezenţă înseamnă fericire veşnică, avere nefurată, bogăţie neîmpuţinată!
Au fost şi alţii mulţi care s-au bucurat de Domnul Iisus atunci când L-au întâlnit. Fiecare era atins de pacea şi bunăvoinţa lui Iisus; “Ce voieşti să îţi fac?” – era încurajarea Dumnezeului întrupat, oferind daruri fiecăruia după trebuinţă… Toţi aceşti oameni s-au pregătit din timp ce vor spune, ce vor face, dacă (şi când) îl vor întâlni pe Dumnezeul tuturor, Cel Veşnic.
Cum şi unde îl putem întâlni pe Dumnezeu real în viaţa noastră?
Răspunsul la această întrebare este simplu şi îl ştim cu toţii:
- La Biserică, la Dumnezeiasca Liturghie prin participare ( prin Taina Euharistiei).
- Prin rugăciune (individuală) particulară (pentru noi dar şi pentru semeni) îl putem simţi şi cunoaşte mistic pe Dumnezeu.
- Prin acceptarea (asumarea) suferinţelor care ni se impun în viaţă pe diferite căi.
- Prin tăcere şi izolare; “capacitatea de a tăcea, înseamnă puterea de a te lăsa invadat de un altul, de realitatea înconjurătoare, de Dumnezeu, sau de sine însuşi… este capacitatea de a se goli pe sine, pentru a se lăsa ulterior umpluţi de puterea Duhului Sfânt… Examenul tăcerii şi al singurătăţii zice extreme de mult despre noi înşine, despre nivelul nostru duhovnicesc, despre vigoarea relaţiei noastre cu Dumnezeu şi despre profunzimea raportului nostru cu semenii.”[21]
- Prin ajutorarea fraţilor noștri mai mici sub chipul cărora se ascunde Însuşi Iisus, aşa cum ne-a mărturisit: “întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. [22]
- În citirea deasă a Sfintei Evangheli îl întâlnim zilnic pe Dumnezeu vorbind cu noi şi învăţându-ne pas cu pas calea spre unirea cu El.
Să avem şi noi mare grijă să fim pregătiţi din vreme pentru întâlnirea noastră tainică cu Dumnezeu; trebuie să luăm (primim) har cât mai mult în suflet ca să ne folosim cât mai bine, să ne apropiem cât mai mult de El, până când îl vom întâlni faţă către faţă în Împărăţia Lui cea veşnică.
Întâlnirea fiecăruia dintre noi cu Domnul Iisus este o “obligaţie”, este un eveniment deosebit pe care trebuie să-l dobândim încă din această viaţă pământească, sau altfel nu va fi deloc nici în viaţa viitoare; El îşi primeşte numai prietenii în Împărăţia Luminii veşnice!
[1] Facere 6, 3.
[2] Gurie Georgiu, Cristian Tia, Despre mântuirea sufetului în era post-industrială, Ed. Info, Craiova, 2001, p 9.
[3] Ioan 1, 45.
[4] Matei 12, 35: „Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele”.
[5] “cartile se vor deschide si cele ascunse se vor vadi”, Roman Melodul, Triod, Duminica lăsatului sec de carne Condac, după: http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/biblia-cultul-ortodox-121492.html
[6] Luca 12, 3: „câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri”.
[7] I Corinteni 4, 5: „nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda”; Luca 16, 2: „nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască”.
[8] Faptele Apostolilor 8, 3.
[9] Faptele Apostolilor 9, 1-2; „Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci” (cap. 9, 3-6).
[10] Stihoavna vecerniei, glasul 3, Octoihul Mare, ediţia a-6-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1975, p 257.
[11] Luca 19, 5-6: „Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se.”
[12] Luca 19, 8.
[13] Luca 19, 9-10: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.”
[14] Matei, 26, 6-12: “Fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui, pe când şedea la masă. Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor. Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna; Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea.”
[15] Ioan 11, 2.
[16] Vezi pe larg Luca 7, 36-50.
[17] Luca 22, 12: „Şi în ziua aceea, Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie între ei.”
[18] Matei 19, 16-22.
[19] Matei 19, 22.
[20] Luca 8, 26-39.
[21] Gurie Georgiu, Cristian Tia, Despre mântuirea sufetului în era post-industrială, Ed. Info, Craiova, 2001, p 220.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu