de Lucian OLARU
Motto: „Vorba lungă, (e) sărăcia omului”
A vorbi este omeneşte, a spune lucruri interesante este ne-plictisitor pentru cei ce te ascultă, iar a vorbi înţelept – după înţelepciunea lui Dumnezeu – este cu putinţă numai celor ce au har de la Cel Preaînalt;
Cu toate acestea, fiecăruia dintre noi îi place când cei din jur îl aud şi îl ascultă; unii spun glume şi bancuri şi se bucură când oamenii din jur se desfătează cu vorbele lor şi se bine-dispun; alţii vorbesc murdar, înjură, râd zgomotos, ţipă chiar, şi li se pare că sunt înţelepţi şi ar vrea ca lumea toată să se conducă după mintea lor;
Vorbele sunt pentru om nişte unelte cu care lucrează fiecare în ogorul lui Dumnezeu; cu aceeaşi unealtă omul poate face rău sau bine; poate să îl laude şi să-L cinstească pe Dumnezeu, sau dimpotrivă, poate să-I nege existenţa, bunătatea şi purtarea de grijă. Cuvântul poate să ucidă sau poate să zidească, poate să strice case şi familii sau să le întemeieze; acelaşi cuvânt dacă este adevărat izbăveşte pe văduvă şi pe orfan de la strâmtorare şi necaz, sau, dacă (cuvântul) este mincinos, îl pune la plată şi la închisoare pe cel nevinovat, aşa cum mărturiseşte împăratul David atunci când spune: «ceea ce n'am jefuit, aceea am plătit»[1].
În Scrisoarea pe care o adresează Colosenilor, Sfântul Pavel învaţă oamenii cum să vorbească unii cu alţii pentru că de acum sunt porniţi în viaţa cea nouă şi trebuie să fie cinstiţi în vorbă şi în purtare ca nişte fii ai lui Dumnezeu: “Cuvântul vostru să fie'ntotdeauna plăcut, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să-i răspundeţi fiecăruia”[2].Orice creştin de atunci sau de acum, trebuie să vorbească şi să se poarte în aşa fel ca numele lui Dumnezeu să fie lăudat şi preamărit. Orice insultă, cuvânt necuviincios sau vorbă rea, cu scopul de a face rău, nu sunt îngăduite nici unui om, fie el creştin sau altfel (necreştin); adeseori Domnul nostru Iisus ne avertizează să avem grijă ce “depozităm” în suflet şi în inimă, gunoi sau aur, ură sau iubire, sinceritate sau făţărnicie, “că din prisosul inimii grăieşte gura”[3]; din moment ce eşti om rău şi nu eşti cu Dumnezeu, nu poţi vorbi cele bune, după principiul natural enunţat de Domnul Hristos: “Orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune”. [4]
Cu altă ocazie Domnul Hristos ne învaţă că nu avem voie să fim duplicitari, cu o atitudine machiavelică, ipocrită: “cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, de la Cel-Rău este”[5]. Cu alte cuvinte, lui Dumnezeu nu îi plac şmecheriile, înselătoriile (înşelăciunile), hoţiile, necinstea, trufia, lipsa de sinceritate şi ne-fidelitatea inimii; toate acestea reprezintă un minus, o “bulină neagră” pentru cei ce zic că sunt creştini, dar nu sunt; cine nu umblă după faptele Legii lui Hristos este de la cel rău, face faptele celui viclean, aşa cum totdeauna ne aminteşte Domnul Iisus: “Cel ce nu este cu Mine e împotriva Mea, iar cel ce nu adună cu Mine, risipeşte”[6].
„Cuvântul” are şi alt sens, „Cuvântul lui Dumnezeu” (Vorba lui Dumnezeu) sau „Logosul” şi se referă la Persoana lui Iisus Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, „care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii”[7] „și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om”[8]; de aceea orice cuvânt sau vorbă trebuie folosită cu rost, cu un scop bine definit şi pentru un rol pozitiv, ziditor de suflet, menit să înalţe firea umană spre Dumnezeu; orice folosire de cuvinte fără rost, mincinoase, cu scopuri negative, pentru manipulare, înşelătorie, făţărnicie, etc., constituie în mod indirect o jignire directă la adresa Fiului lui Dumnezeu,Logosul (Cuvântul) întrupat, care este Adevărul prin excelenţă!
Rostulnormal al cuvintelor este să transmită sau să comunice numai adevărul semenilor din jur: foamea, setea, durerea, oboseala (ca stări pământeşti, omeneşti), iar bucuria, pacea, starea de fericire, înţelepciunea minţii, etc., ca stări (nemateriale) ale sufletului; de asemenea, scopul cuvintelor este prin definiţie: lauda lui Dumnezeu, mulţumire adresată Lui, vestirea sau propovăduirea lui Dumnezeu către alte neamuri (oameni necreştini); În general oricare dintre vorbele unui creştin trebuie să exprime numai lucruri bune, adevărate, atitudini şi sentimente care să încurajeze oamenii fără nădejdeşi să atragă atenţia tuturor ascultătorilor – să îndrepte mintea audienţei numai spre Dumnezeu – Creatorul, Sursa Vieţii şi Fericirea ultimă a întregii lumi pământene sau nepământene. În această ordine de idei sunt cuvintele sfântului apostol Pavel către ucenicul său Timotei, dar şi către fiecare dintre noi:“Propovăduieşte cuvântul, stăruie cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, întru toată îndelunga-răbdare şi întru toată'nvăţătura”[9]
Cuvântul poate să laude spre osândă sau poate să mustre pentru învăţătură; poate să spună adevărul sau să linguşească cu o minciună; “Vai celor ce numesc răul bine şi binele, rău, celor ce fac întunericul lumină şi lumina, întuneric, celor ce fac amarul dulce şi dulcele, amar!”[10]Tehnica diabolică a manipularii, a înşelării şi a denaturării (devalorizării) adevărului, amestecarea adevărului cu minciuna, reprezintă una dintre cele mai mari provocări ale omului creştin; este nevoie de un “sistem” de purificare a informaţiei şi de “restabilirea” adevărului cu mijloace personale rudimentare; citirea zilnică a Evangheliei şi în general Noul Testament cu Psalmieste “telefonul fără fir” cu care păstrăm legătura cu Legea Iubirii şi a Adevărului; dacă Îl rugăm, El ne ajută să ne păstrăm întraga viaţă în adevăr cu Duhul Sfânt.
Adeseori noi facem conversaţie, adica, la propriu, vorbim ca să nu tăcem; parcă ar trebui să plătim bani grei pentru că tăcem! De aceea a apărut o vorbă în popor cum că “dacă tăceai, filosof rămâneai”… iar înţeleptul Solomon spune aşa: “Chiar şi nebunul, când tace, trece drept înţelept; când închide gura este asemenea unui om cuminte”.[11]
Vorba aiurea, spusă fără rost sau fără un scop precis, pozitiv, era interzisă şi în Vechiul Testament de către Dumnezeu prin porunca a 3-a şi a 9-a din Decalog: “Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”(porunca 3); “Să nu aduci mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” (porunca 9)[12].
Înţeleptul Solomon ne învaţă că limba poate fi sursă de menţinere a vieţii sau dimpotrivă, cauza şi instrumentul care grăbeşte moartea, pierirea: “În puterea limbii este viaţa şi moartea şi cei ce o iubesc mănâncă din rodul ei”[13], iar dacă raportăm aceasta la viaţa veşnică, tot limba (cuvintele rostite de ea) este cea care ne osândeşte la Judecata lui Dumnezeu, atunci când vom trece în veşnicie: “Cel ce-şi păzeşte gura şi limba lui îşi păzeşte sufletul lui de primejdie”[14], “Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană…”[15].
Am spus la început că “vorba lungă sărăcia omului”, (adică vorba lungă e sărăcia de Dumnezeu). În sens duhovnicesc, acest cuvânt înseamnă că vorbind prostii de tot felul, vorbind fără rost sau cu rost negativ, legătura noastră cu Dumnezeu slăbeşte şi încet-încet se rupe; odată ruptă, cu greu o mai putem înnoda din cauza îndărătniciei şi slăbiciunii inimii noastre şi din cauză că ne slăbeşte credinţa. Trebuie neapărat să refacem, să cârpim legătura noastră cu Dumnezeu şi să o facem mai strânsă, mai puternică. Acest lucru se poate realiza prin mijlocirea Tainei Mărturisirii şi a Tainei Sfintei Euharistii;
Trebuie neapărat să ţinem cont de cuvintele Domnului Iisus deoarece ele sunt pline de viaţă; să fim cu mare băgare de seamă la orice vorbă care iese din inima noastră prin gură, întrucât El ne este Judecătorul: „vă spun Eu vouă că pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”.[16]Acest verset de la vameşul Matei, evanghelistul, trebuie să ne preocupe serios, pentru că, în societatea contemporană în care vieţuim: minciuna este socotită virtute şi este confundată cu înţelepciunea; vorba deşartă se numeşte că eşti comunicativ, sociabil; bârfa se cheamă că eşti în pas cu lumea şi ţii de urât aproapelui; manipularea aproapelui la locul de muncă sau chiar în familie se cheamă că eşti inteligent; vorbele tăioase, jignitoare se cheamă că eşti sincer, în timp ce cuvintele linguşitoare se cheamă că ai dragoste de semeni; toate aceste deformări ale sensurilor adevărate ale cuvintelor îşi fac apariţia violent în viaţa noastră, pe nesimţite şi tind să ne îndepărteze de la Legea Domnului Hristos.
Unul dintre darurile lui Dumnezeu care ne deosebesc de animale este raţiunea (capacitatea de a gândi,) dar şi vorbirea (capacitatea de a transmite idei, informaţii, stări sufleteşti sau trupeşti) sau comunicarea cu semenii noştrii; fiecare om (pentru că are de la Dumnezeu raţiune, voinţă, sentiment) are capacitatea (din naştere) de a aduna în inimă bune sau rele, grâu sau neghină; după ce chiverniseşte şi strânge omul în suflet, bune sau rele, fapte de cinste sau de necinste, după acelea va fi judecat şi condamnat; „Omul bun, din comoara lui cea bună le scoate pe cele bune; pe când omul rău, din comoara lui cea rea le scoate pe cele rele”[17]; sfântul apostol Iacob, ne învaţă să nu confundăm, vorbăria şi făţărnicia cu cucernicia „Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică”[18].
În situaţii excepţionale, oamenilor aleşi – plăcuţi lui Dumnezeu – li se întâmplă lucruri ieşite din comun, adesea numite minuni; unul dintre acestea este cazul proorocului Valaam căruia i-a grăit asinul, episod relatat în Pentateuhul lui Moise, cartea Numeri: “Cum şedea el pe asina sa, însoţit de două slugi ale sale, a văzut asina pe îngerul Domnului, care stătea în drum cu sabia ridicată în mână, şi s-a abătut din drum pe câmp; iar Valaam a bătut asina cu toiagul său, ca să o întoarcă la drum… Îngerul Domnului însă a trecut iar şi a stat la loc strâmt, unde nu era chip să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga. Iar asina, văzând pe îngerul Domnului, s-a culcat sub Valaam… Dar Domnul a deschis gura asinei şi aceasta a zis către Valaam: "Ce ţi-am făcut eu, de mă baţi acum pentru a treia oară?". Şi Valaam a zis către asină: "Pentru că ţi-ai râs de mine; … ". Răspuns-a asina lui Valaam: "Au nu sunt eu asina ta, pe care ai umblat din tinereţile tale şi până în ziua aceasta? Avut-am oare deprinderea de a mă purta aşa cu tine?" Şi el a zis: «Nu!»”[19]Concludem de aici că Dumnezeu comunică oamenilor, chiar şi sfinţilor prooroci tot prin oameni sau chiar prin animale cum este cazul de faţă; înţelegem de aici că cuvântul, vorba, este forma prin care adesea Însuşi Dumnezeu alege să ne comunice voile Sale;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu