de pr prof Ioan CIUNGU
Pruncul Iisus, la vârsta de 40 de zile, în Templul din
Ierusalim, este prezentat Tatălui nostru Sfânt din Ceruri, conform Legii
referitoare la bebelușii băieți, apoi este luat în brațe de un om drept și
sfânt, cu numele de Simeon. Acest Simeon a proorocit cu privire la Prunc și la
Sfânta Fecioară Maria, Mama Pruncului.
3 Ce moment din viaţa Domnului nostru Iisus Hristos rememorăm la sărbătoarea „Întâmpinarea Domnului”?
La sărbătoarea Întâmpinarea Domnului rememorăm momentul când Pruncul Iisus, la 40 de zile după Naştere, este dus la templul din Ierusalim, potrivit Legii Vechiului Testament, şi acolo este întâmpinat şi luat în braţe de bătrânul şi dreptul Simeon.
Două cerinţe ale Legii au fost împlinite la Templu atunci:
Evenimentele referitoare la Întâmpinarea Domnului sunt relatate în Noul Testament după cum urmează:
„Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului.
Precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului.
Şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel.
Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui.
Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului.
Şi din îndemnul Duhului a venit la templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii,
El L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis:
Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace,
Că ochii mei văzură mântuirea Ta,
Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor,
Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.
Iar Iosif şi mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc.
Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri.
Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.
Şi era şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa.
Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni.
Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim.
După ce au săvârşit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret.
Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui.” [3]
4 Ce ştim despre menţionarea în documente vechi a sărbătorii „Întâmpinarea Domnului” şi cum s-a ajuns la serbarea ei pe data de 2 februarie în Răsărit?
Jurnalul de călătorie al pelerinei Egeria menţionează că la Ierusalim în anii 382-384 se sărbătorea cu „foarte multă cinste a patruzecea zi de la Epifanie”.[4] Trebuie să precizăm că Epifania ( adică Arătarea Domnului sau Boboteaza ) era şi atunci celebrată pe 6 ianuarie, însă tot pe 6 ianuarie era celebrată şi Naşterea Domnului. Deci, Întâmpinarea Domnului era celebrată la 40 de zile după 6 ianuarie, adică pe 14 februarie. Biserica Armeană chiar şi azi celebrează Naşterea Domnului pe 6 ianuarie , iar Întâmpinarea pe 14 februarie.
Stabilirea pe 2 februarie a sărbătorii Întâmpinarea Domnului şi apoi începerea generalizării acestei date pentru această sărbătoare în Răsărit sunt legate de numele împăratului bizantin Iustinian şi de anul 534, când s-a stabilit şi în Răsărit data de 25 decembrie pentru Naşterea Domnului. La Roma, Naşterea Domnului era serbată pe 25 decembrie încă din sec. III.[5]
5 Ce calităţi au persoanele care Îl întâmpină pe Domnul pentru a-L cinsti, după cum observăm în Evanghelia după Sf. Luca?
Bătrânul Simeon era „drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui”. Proorociţa Ana „nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciuni”, păstrându-şi castitatea. Caracterul lor era marcat de aceste calităţi până la bătrâneţe. Astfel deducem o altă calitate: consecvenţa în virtuţi.
Analizând puţin în lumina Sfintei Scripturi virtuţile menţionate mai sus, putem aspira şi noi, dacă ni le însuşim, la apropierea de Dumnezeu.
Dreptatea. Psalmistul ne spune că prezenţa dreptăţii anunţă prezenţa lui Dumnezeu : „Dreptatea înaintea Lui va merge şi va pune pe cale paşii Săi.”[6]
Cu alte cuvinte, lucrând cu dreptate Îl apropiem de noi pe Dumnezeu, sau altfel spus, acolo unde Dumnezeu este aproape funcţionează dreptatea sau justiţia. Însă, din modelul de dreptate pe care ni-l dă Dumnezeu nu este exclusă mila : „Ci de se laudă cineva, să se laude numai cu aceea că pricepe şi Mă cunoaşte că Eu sunt Domnul, Cel ce fac milă şi judecată şi dreptate pe pământ, căci numai aceasta este plăcut înaintea Mea, zice Domnul.”[7]
Se cuvine ca fiecare să înceapă cu sine însuşi a lucra dreptatea, pentru a nu discredita dreptatea şi pentru a nu deveni farisei făţarnici.[8]
Se cuvine ca fiecare să înceapă cu sine însuşi a lucra dreptatea, pentru a nu discredita dreptatea şi pentru a nu deveni farisei făţarnici.[8]
Chiar moartea, care mai devreme sau mai târziu pune capăt acestei vieţi pământeşti, este semn al dreptăţii lui Dumnezeu până la sfârşitul veacurilor asupra urmaşilor lui Adam. Moartea este plată pentru păcat.[9]
Însăşi moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu în locul oamenilor a avut loc pentru a împlini dreptatea Tatălui Ceresc, răscumpărându-ne din moartea veşnică şi deschizându-ne accesul la harul divin. Dispreţuirea acestui har al Noului Testament atrage după sine o pedeapsă mult mai mare decât pedepsele Vechiului Testament.[10]
Conştient de dificultăţile în realizarea dreptăţii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos enumeră între cei fericiţi pe aceia care „flămânzesc şi însetează după dreptate” şi pe cei „prigoniţi pentru dreptate”.[11]
Se cuvine a mai aminti şi faptul că după cum prezenţa dreptăţii anunţă prezenţa lui Dumnezeu, tot aşa şi prezenţa nedreptăţii anunţă prezenţa Diavolului care prin limbajul lui specific, minciuna, introduce nedreptatea şi moartea.[12]
Temerea sau frica de Dumnezeu este „începutul înţelepciunii… şi cu cei credincioşi ea se formează în sânul mamei.”[13] „Dar în orice neam, cel ce se teme de Dumnezeu şi trăieşte cu dreptate este primit de El.”[14]
A aştepta mângâierea lui Israel de la Mesia înseamnă a avea speranţa eliberării de asuprirea care vine din partea păcatelor, din partea morţii, din partea Diavolului.[15]
Duhul Sfânt asupra cuiva. Ca să ştim dacă avem Duhul Sfânt asupra noastră e suficient să ne supunem testului de adevăr, căci Duhul Sfânt e duhul adevărului, iar Duhul Necurat e duh al minciunii.[16] Iată cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Ioan în prima sa epistolă să discernem duhurile: “Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. În aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu. Şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.[17]
A nu te depărta de templu înseamnă a nu te depărta de prezenţa lui Dumnezeu, de „ochii” şi de „inima” lui Dumnezeu, după cum Dumnezeu promisese regelui Solomon în Vechiul Testament.[18]
Din Noul Testament ştim că adorarea lui Dumnezeu nu mai este legată strict de Templul din Ierusalim, nici de alt loc, ci de „duh” şi de „adevăr”, căci Dumnezeu este „Duh” care cere închinarea în adevăr.[19] De fapt noi recunoaştem omniprezenţa lui Dumnezeu şi atunci când rostim rugăciunea către Duhul Sfânt: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti…” . Deci, în Noul Testament, a nu te depărta de templu înseamnă a nu te depărta de Duhul Adevărului.
A sluji lui Dumnezeu ziua şi noaptea înseamnă a avea toată iubirea spre Dumnezeu, tot timpul. Psalmul 1 ne spune că bărbatul care cugetă la Legea lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, este fericit.
A posti şi a te ruga înseamnă, pe de o parte, a fi într-o strânsă legătură de iubire cu Dumnezeu, în contrast cu Adam care a rupt legătura prin nepostire. Pe de altă parte, înseamnă a alunga duhurile necurate.[20]
Importanţa consecvenţei în virtuţi este mare. De ex., consecvenţa în rugăciune ne-o arată Mântuitorul prin următoarea pildă:
“ « Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era în cetatea aceea o văduvă care venea la el zicând:
` Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu.` Şi un timp n-a voit, dar după aceea a zis întru sine: `Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, totuşi, pentru că văduva aceasta îmi face supărare îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere.` Şi a zis Domnul: Auziţi ce spune judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu oare nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului când va veni va găsi oare credinţă pe pământ? »” [21]
Judecând antitetic sau antinomic, putem face un portret al celui care nu-l cinsteşte pe Domnul: nedrept, netemător de Dumnezeu, neaşteptând mângâiere de la Mesia şi Duhul Necurat e asupra lui, nemergând la templu, nepostind şi nerugându-se lui Dumnezeu, destrăbălându-se şi inconsecvent în virtuţi.
[1] Levitic, cap. 12.
[2] Ieşirea ( Exod ), cap. 13 ; Numeri cap. 18, 15.
[4] Etherie, Journal de voyage, ed. Helene Petre, Paris, 1971, p. 206, apud. Preot prof. dr. Ene Branişte, LITURGICA GENERALĂ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p. 205.
[5] Preot prof. dr. Ene Branişte, op. cit., pp. 206 şi 195.
[6] Psalmul 84, v. 14 (în Biblia tradusă după textul grec numit Septuaginta), sau Psalmul 85 v. 14 (în Biblia tradusă după textul ebraic).
[8] Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, cap. 2, v. 17-27 şi Evanghelia după Sfântul Matei, cap. 23.
[9] Romani cap. 6, v 23.
[10] Romani 8, 32 şi 3, 24 şi Evrei 10, 29-31.
[11] Matei 5, v 6 şi 10.
[12] Evanghelia după Sfântul Ioan, cap. 8, v 44
[13] Înţelepciunea lui Isus , fiul lui Sirah, cap. 1 v 14 (această carte nu o găsim în Biblia protestantă românească care conţine numai cele 66 de cărţi canonice).
[14] Faptele Apostolilor, cap. 10 v 35.
[15] Ioan 8, 32-36 şi Evrei 2, 14-15.
[16] Ioan 14, 16-17 şi 8, 44.
[17] Epistola întâi a Sf. Ap. Ioan cap. 4 v 1-3.
[18] III Regi cap. 9, v 3 ( în Biblia tradusă după textul grc numit Septuaginta ) sau 1 Împăraţi cap. 9 v 3 ( în Biblia tradusă după textul ebraic ).
[19] Evanghelia după Sfântul Ioan, cap. 4 v 23-24.
[20] Biblia, Facerea ( Geneza ), cap. 2, verset 17 ; Evanghelia după Matei, cap. 17, v 21.
.png)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu