de pr prof Ioan CIUNGU
Pruncul Iisus, la vârsta de 40 de zile, în Templul din
Ierusalim, este prezentat Tatălui nostru Sfânt din Ceruri, conform Legii
referitoare la bebelușii băieți, apoi este luat în brațe de un om drept și
sfânt, cu numele de Simeon. Acest Simeon a proorocit cu privire la Prunc și la
Sfânta Fecioară Maria, Mama Pruncului.
8 Ce răspunde Domnul elitei acuzatorilor aparţinând culturii postmoderne?
Să observăm întâi prin ce se caracterizează cultura postmodernă.
Cultura postmodernă este caracterizată de:
a) „o acceptare gratuită a aparenţelor şi a stilului de suprafaţă…
b) citarea şi parodia conştientă de sine…
c) elogierea ironiei, a efemerului şi a extravaganţei…”
Deci, cultura postmodernă este neseriozitatea vieţii. Astfel, nu e de mirare că în epoca postmodernă, în special tinerilor le lipseşte „securitatea sufletească.”
Cum s-a ajuns la această neseriozitate gravă în cultură ? De fapt, cultura exprimă o filozofie. Iar filosofia postmodernă a fost iniţiată de nihilismul, de scepticismul, de relativismul lui Friedrich Nietzsche ( 1844-1900 ), care nega valorile culturii clasice, respingând filosofia raţionalistă, criticând idealurile burghezo-democratice şi creştinismul ca “simptome ale degenerării şi devitalizării civilizaţiei”, afirmând „moartea lui Dumnezeu” pentru a-şi justifica amoralismul , „exaltând valorile vitale …şi supraordonându-le valorilor etice.” Nu-i de mirare că „începând cu 1889 va fi atins de crize de demenţă.”
Postmodernismul, deşi este „o fiară cu aşa de multe capete”, pare mai cumsecade decât tatăl său, Nietzsche, căci din grija de a evita „exclusivismul” şi „lupta pentru putere” nu se încumetă să afirme „superioritatea unui adevăr asupra altuia”. Căci, porunca culturii postmoderne este: „Să nu crezi în adevăruri absolute.”
Însă teologia revelată ne spune că Domnul nostru Iisus Hristos este „Adevărul” absolut. El este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă.” El are „toată puterea în cer şi pe pământ” şi numele Lui este „mai presus de orice nume”. El este de fapt Cel ce nu exclude, ci îi cheamă pe „toţi cei obosiţi şi împovăraţi” să le dea odihna smereniei şi eliberarea de păcat prin cunoaşterea Adevărului.
E necesar să prezentăm un pic şi adevărurile fiarei moderne:
„ 1) Acceptarea lumii moderne secularizată ca intelectual normativ;
2) Irealitatea lui Dumnezeu şi imposibilitatea teoretică şi practică a unei relaţii a credinciosului cu Dumnezeu astăzi;
3) Dragostea pentru Hristos ca normă etică;
4) Necesitatea de a sfârşi cu ceea ce este în creştinism mitologic, transistoric, supranatural;
5) Respingerea Bisericii tradiţionale;
6) Refuzul total al tradiţiei creştine şi al oricărei autorităţi în teologie.”
Revenind la postmodernism, una din caracteristicile lui este procesul de deconstrucţie. În urma acestui proces de deconstrucţie se realizează „desecularizarea lumii”, se înfiinţează „noi mişcări religioase", iar "religiile tradiționale experimentează o reînviere și o reînnoire."[10]
De asemenea, „În deceniile recente a fost atât un declin cât şi o delegitimizare a mişcărilor quasireligioase ca de pildă comunismul, naţionalismul secular şi credinţa Vestului în inevitabilitatea progresului uman.”
Procesul de deconstrucţie poate fi urmărit şi în „teologia mişcării de eliberare a femeilor care cheamă la o `deconstrucţie` radicală a tot ceea ce Elizabeth Fiorenzo-Schussler numeşte `dominanţa androcentrică sau masculină a mesajului biblic` ” . De asemenea, deconstrucţionismul sau deconstructivismul mai poate fi găsit şi în activitatea echipei de cercetători care formează „The Jesus Seminar”.
În toată această activitate de deconstrucţie, totuşi ateismul nu este demolat:
„Pe scurt, înţelegerile postmoderne postulează că conceptul de dumnezeu este în întregime o producţie umană că toată sfinţenia şi toate profanările sunt lucrare umană…”
Putem observa pe linia imorală şi amorală postmodernă, ateistă şi teistă, a deconstructivismului opere ca Evangheliştii de Alina Mungiu Pippidi, Corpus Christi de Terrence McNally, Codul lui Da Vinci de Dan Brown etc, din care răzbate obsesia autoarei, autorilor, de a desacraliza persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru a nu-şi greşi ţinta, astfel de autori Îl subordonează păcatelor sexuale pe Cel care a adus omenirii cea mai înaltă învăţătură morală.
Astfel, în Evangheliştii, (piesă care primeşte premiul Uniter pentru cea mai bună piesă românească a anului 1992, e publicată de Modern International Drama din New York în 1996 şi pusă în scenă la Iaşi în 2005), Alina Mungiu Pippidi îşi închipuie că Elena (Maria Magdalena), soţia filosofului Cherintos, spală picioarele lui Iisus în aşa fel încât ajunge la sex oral.
În Corpus Christi (jucată în New York, 1998), Terrence McNally îşi imaginează că Iisus avea relaţii homosexuale cu Apostolii, iar Iuda Îl trădează dintr-o astfel de gelozie.
Dan Brown, la rândul lui plăsmuieşte „reale” documente istorice pentru relaţia sexuală a lui Iisus cu Maria Magdalena, ai căror descendenţi se perpetuează în regii Franţei. Referindu-se la această carte a lui Dan Brown, ale cărei pretenţii istorice s-au dovedit a fi false, filosoful român Gabriel Liiceanu , într-un interviu cu Robert Turcescu, explica succesul ei comercial prin faptul că textul satisface nevoia de bârfă. Această explicaţie e valabilă şi pentru celelalte cărţi de acest fel.
Se pare că astfel de „bârfe”, întemeiate pe diferite argumente, chiar teologice, s-ar întâlni şi înainte de epoca postmodernă şi de cea modernă. De ex., „Martin Luther în `Tisch Reden` (Cuvântările de la masă), mânat de un duh străin de Dumnezeu, afirmă că Iisus Hristos, ca să cunoască în toată plenitudinea firea omenească, ar fi avut astfel de relaţii cu Maria Magdalena. Absurd, mai mult decât absurd. Secta Mormonilor, din America, încearcă chiar să instituţionalizeze aceste relaţii (pe ce dovezi?), considerând că nunta din Cana Galileii ar fi fost însăşi nunta lui Iisus, nu a celor doi miri la care fusese invitat. Iată o idee şi mai absurdă.”
[Pentru a respecta principiile imparţialităţii şi interdisciplinarităţii, se cuvine să adaug că în vara anului 2007, cu ocazia celei de A III-a Adunări Ecumenice Europene, am vorbit în Biserica Luterană din Sibiu (Piaţa Huet) cu un preot (pastor) luteran şi l-am întrebat despre afirmaţiile respective din `Tisch Reden`. El s-a arătat surprins să audă aşa ceva şi m-a întrebat în ce volum şi la ce pagină să caute. I-am răspuns că articolul în care am citit despre ele nu preciza. Apoi am luat legătura cu prof. Ghe. Precupescu care, la rândul său a zis să iau legătura cu părintele prof. univ. dr. Vasile Mihoc. I-am adresat o scrisoare părintelui Vasile Mihoc, am verificat primirea, însă n-am primit nici un răspuns. Astfel că, e necesar să se argumenteze respectivele afirmaţii din Almanah.]
Oricum, vorba poetului rămâne valabilă:
„Ce-s unora lucruri atoate mai sus
Par altora lucruri deşarte
Dar ştie Acel ce compasul şi-a pus
Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus
De-i alb ori e negru ce-mparte !”
Deci, sintetizând, acuzele postmoderne pot fi reduse la următoarele:
1) Nu există Dumnezeu. Teologia “n-a picat din cer” ci s-a născut într-un context social şi e pur umană.
2) Iisus nu-i Fiul lui Dumnezeu, din moment ce nu există dumnezeu, ci El e om copleşit de păcate.
Putem recunoaşte iarăşi încercarea diabolică, la nivel postmodern, de a răsturna ierarhia valorilor.
Răspunsurile Domnului în Biblie sunt valabile pentru orice epocă, inclusiv pentru cea postmodernă:
1) „Zis-a cel nebun în inima sa: « Nu există Dumnezeu » ”.
Aşadar, dacă cel ce spune în sinea sa că nu există Dumnezeu este numit nebun, atunci, cel ce spune şi altora că nu există Dumnezeu, în ce grad de nebunie să fie avansat? Şi dacă n-am scăpat bine de nebunia şi de Diavolul ateismului ştiinţific răsăritean care erau la rang de cinste în ţara noastră până în decembrie 1989, iată că ni se deschide din abundenţă perspectiva să fim înhăţaţi de nebunia şi de Diavolul ateismului postmodern occidental!
2) „Unde este comoara ta acolo este şi inima ta” şi „din prisosul inimii grăieşte gura” şi „ei promit libertatea, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte aceea te şi stăpâneşte”.
Aşadar, iubindu-şi comorile propriilor obsesii, autoarea, autorii şi-au umplut inimile cu ele încât au debordat. Însă nu le-a fost suficient să se robească ei înşişi cu păcatele respective, ci au considerat că este necesar să-L robească şi pe Fiul lui Dumnezeu.
Ei nu au înţeles sau nu vor să înţeleagă că Iisus înainte de a-Şi începe misiunea publică a învins ispitele plăcerii, după cele 40 de zile de post în pustia care mai târziu a fost numită Pustia Quarantaniei. Apoi El a învins şi ispitele durerii, înainte de Sfintele Sale Patimi, începând din Grădina Ghetsimani.
Astfel, pentru prima dată firea umană a fost eliberată cu adevărat şi vindecată şi îndumnezeită. Iar eliberarea fiecărui om se face prin cuminecare din învăţătura divină adusă de Iisus. Şi prin cuminecare din Trupul şi Sângele Lui, lăsate moştenire credincioşilor prin Noul Testament.
Conştient de atacurile la adresa persoanei Sale, Iisus răspunde acuzatorilor Săi în orice perioadă istorică: „ Celui ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului i se va ierta, dar celui ce va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta nici în cel ce va să fie.”
Ştim că Iisus a spus aceste cuvinte când iudeii au inversat ierarhia valorilor, punându-l pe Beelzebul pe locul numărul unu, iar pe Dumnezeu L-au scos din calcul.
Foarte asemănător se întâmplă uneori în epoca postmodernă, când se aspiră ca pe locul numărul unu să fie pus omul. Dar în realitate omul eliminându-l pe Dumnezeu şi subordonându-se păcatului, se subordonează astfel minciunii, se subordonează Diavolului, căruia îi cedează pe nesimţite locul numărul unu, iar omul poate merge spre despărţirea definitivă de Dumnezeu, adică spre moartea veşnică.
Păcatul contra Duhului Sfânt nu se iartă, nu pentru faptul că Dumnezeu n-ar vrea sau n-ar putea să-l ierte, ci pentru că omul e cu inima prea împietrită şi orbită ca să mai dorească să vadă adevărata ierarhie a valorilor cu Dumnezeu pe locul nunărul unu şi cu înmuierea inimii şi cu forţa de a se întoarce dinspre păcate. Să nu uităm totuşi că ceea ce la oameni e imposibil, cu Dumnezeu e posibil. Adică ceea ce oamenii singuri nu pot să facă pentru a se dezlipi de păcate şi a porni spre Împărăţia lui Dumnezeu, vor reuşi împreună cu Dumnezeu.
8 Cum Îl putem întâmpina şi în epoca postmodernă de azi pe Domnul?
Îl putem întâmpina astfel:
a) Iubind Legea Noului Testament, cercetând-o şi împlinind-o, începând cu aspectele ei referitoare la fericire.
b) Examinându-ne frecvent conştiinţa în duhul adevărului lui Hristos, scoţând din ea păcatele prin recunoaşterea şi mărturisirea lor, în vederea împărtăşirii cu preacuratul Trup şi cu preascumpul Sânge ale Mântuitorului nostru sacrificat şi înviat.
c) Căutându-i, pentru a-i ajuta, pe fraţii Săi cei mici, lipsiţi şi nebăgaţi în seamă, cu care El Se identifică şi despre care ne va întreba la Judecata Universală.
d) Adorând Numele Lui, apărându-L în faţa celor ce-L acuză şi conlucrând cu oamenii care-L mărturisesc ca Fiu al lui Dumnezeu.
,POSTMODERN UNDERSTANDINGS OF THE GOD CONCEPT PART III:
