de Lucian OLARU
Ioan 17, 5
Pe Dumnezeu dorim cu toții să-L avem nu doar ca amic, ci prieten intim, chiar iubit, dacă avem râvna necesară. Pe El trebuie să-L adorăm, să-L „zeificăm” în mod absolut și să ne apropiem „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” prin orice mijloace. Ideal este ca noi să ne dedicăm Lui total, cu trupul și cu sufletul nostru întregi și să nu încetăm să aspirăm la El în oricare din împrejurările vieții noastre.
Deși El, Dumnezeul nostru, este Duh, Spirit necreat, Atotînțelept și Atotputernic, trebuie să încercăm să-L vedem și să-L cunoaștem „pe Cel ce cu trupul S-a răstignit pentru noi și îngropare a luat de trei zile” ... această cunoaștere se realizează prin conlucrarea (colaborarea) dintre om și Dumnezeu – Care dorește ca oamenii să Îl cunoască și să Îl iubească.
Multe dintre atributele (Însușirile) lui Dumnezeu nu le putem înțelege ușor cu mintea noastră mărginită, și de aceea sfinții părinți și teologi ai Bisericii s-au folosit de asemănări cu cu lumea în care trăim pentru a putea descrie pe Dumnezeu și faptele Lui de mântuire pentru oameni. Noi ne putem cunoaște Stăpânul doar parțial, atât cât vrea El să ni se descopere. Ceea ce El este în grad absolut, noi putem înțelege doar în sens relativ, Dumnezeu fiind cu adevărat o mare Taină pe care nu o poate nimeni descifra și cunoaște / înțelege în timpul vieții pământești; doar după moarte Îl putem vedea pe Dumnezeu „față către față”.
Viața veșnică înseamnă să îl cunoaștem pe Iisus Hristos drept Singurul Dumnezeu Adevărat și pe Tatăl Său și pe Duhul Sfânt pe care L-a trimis în lume. În această ordine de ideei, orice alte preocupări omenești, lumești, pălesc și dispar în fața dorinței omului de a-și cunoaște Creatorul, de a intra în legătură cu El, de a trăi cu El și prin El.
Dumnezeu este PERSOANĂ Divină și din acest motiv se poate intra în legătură directă cu El, nu prin telefon sau alte mijloace surogate, ci în mod direct, având în vedere că El este Atotprezent, Omniprezent[2]. Nu se poate ca El să nu aibă timp pentru un milion de oameni care Îi solicită ajutorul și intervenția divină în aceeași clipă!!! Fiecare creștin trebuie să se intereseze să facă pace și prietenie cu Dumnezeu și să dezvolte astfel un raport personal, interactiv, și să înmulțească o primă experiere a divinului cu mult mai multe altele noi. Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, este Cel care vine, intră şi se sălăşluieşte în inima credincioşilor, lucrează (colaborează) cu ei voile Sale, purifică, transformă şi îndumnezeieşte fiinţa omului care L-a primit şi acceptat cu bucurie.
Omul, ca ființă personală, inteligentă, sentimentală, cu voință proprie liberă, luptă pentru a-și croi un drum în societate, pentru a-și câștiga prieteni, pentru a se face iubit sau urât. Aceeași luptă trebuie să aibă loc și în ceea ce privește raportul sufletului cu Dumnezeu, omul să caute pe Dumnezeu și să Îl cunoască. Această cunoaștere este posibilă numai gradual, în funcție de timpul şi devotamentul pe care îl acordăm acestei acțiuni. Cu cât petrecem mai multă vreme în compania lui Dumnezeu, cu atât ne împrietenim mai repede cu El și Îl putem cunoaște mai bine.
Pe Dumnezeu îl cunoaștem diferențiat fiecare dintre noi: un om cunoaște din viața sa că Dumnezeu i-a sărit în ajutor ori de câte ori l-a rugat și deci, are un raport personal pozitiv și activ cu El; un alt om poate fi nemulțumit de „promptitudinea” cu care a primit răspuns la rugăciunile sale, el îl percepe pe Dumnezeu, ca o Ființă care răspunde cererilor adresate Lui numai după „bunul plac”, din moment ce lui i s-au „refuzat” împlinirea atâtor dorințe!!!
Alți oameni pot fi deasemenea nemulțumiți de „activitatea” proniatoare a Celui de sus. Multe lucruri pot fi reproșate Celui care ține toate numai cu voia Sa; un tânăr care este orfan de ambii părinți, a crescut la orfelinat unde a întâmpinat multe greutăți, iar acum, adult fiind și cu serviciu stabil, consideră că totul este doar rezultatul strădaniei personale, de aceea este foarte rezervat atunci când vine vorba de raportul său cu Dumnezeu.
Un om rău, care nu a vrut să audă de Dumnezeu, i se pare ca o Persoană aspră, justițiară, rea, care aplică principiul iudaic „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”; faptele rele făcute de el nu au rămas niciodată fără replică, având de răbdat alte rele mai mari decât cele săvârșite, ... și așa, constrâns și fără voie[3], a ajuns să renunțe la a-L mai supăra pe Dumnezeu, pocăindu-se și devenind om bun.
Dumnezeu este Unul și Același, chiar dacă fiecare dintre noi Îl vedem cu ochi diferiți, strict în funcție de raportul nostru cu El: un răufăcător Îl vede aspru, nemilos și nedrept; un slujitor al Său îl vede bun, iubitor, iertător și degrab ajutător în necazuri, în timp ce unui tânăr cu credință mediocră i se pare că Dumnezeu este capricios și neîndatoritor. Mulți dintre noi nu avem ochi și credință ca să vedem darurile și ajutorul concret al lui Dumnezeu, dar „înțelegem” dintr-o singură căutătură a ochiului că El nu ne-a dat destul, că se putea și mai bine, și mai mult!!!
Adesea (dacă) îl vedem pe Dumnezeu lucrând gratuit pentru noi, îl categorisim în funcție de viciile care ne stăpânesc, îl judecăm cu ochii noștri pătimași și nedrepți. A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a ne implica total în relația cu El și a ne alinia la standardele Lui, iar nu invers. Cunoașterea rațională a Divinului este doar începutul apropierii de Dumnezeu, ochiul inimii noastre are nevoie să fie antrenat intens pentru a fi capabil să vadă pretutindeni în lume lucrările lui Dumnezeu, purtarea Lui de grijă pentru creaturi, intervenția Sa directă în viața noastră printr-o minune – care adesea nu se vede cu ochiul liber, ci se percepe doar prin credință. Să nu ne asemănăm cu poporul israelit care, în deșert fiind și săturându-se zilnic de mana din cer, s-a îndoit de darul lui Dumnezeu: „Oare va putea să scoată apă din piatră?[4]”. A beneficia de grija lui Dumnezeu și de intervenția Sa directă în viața noastră, pentru ca apoi să ne îndoim de iubirea lui sau de ajutorul constant de care beneficiem, este urât și neplăcut Lui, ba chiar atrage mânia Lui asupra noastră din cauza necredinței sau a puținei credințe șovăitoare.
Adesea, în rugăciunile noastre adresate Lui, nu am rămas rușinați, ajutorul Său a venit din belșug la timpul potrivit, însă mulțimea păcatelor noastre a întunecat ochiul inimii, rațiunea credinței, și de aceea minunea lui Dumnezeu am pus-o în seama științei medicale sau în seama îndemânării noastre personale. Oare un prunc se îndoiește că mama sa îl va alăpta la vremea foamei, când îi va auzi chemările? Probabil că și pruncii își cer mâncarea cu credința (de la mama lor) că vor primi negreșit.
Așa și noi, cu credință că vom primi negreșit de la Dumnezeu, să cerem ajutor la vreme de necaz, să cerem să ajungem la cunoașterea lui Dumnezeu, căci numai aceasta este adevărata viață veșnică!!!
Tâlharul de pe cruce l-a cunoscut și el pe Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat destul de târziu, chiar în ceasul al doisprezecelea, când se îndrepta spre moarte. La stânga sa, pe o altă Cruce – una de viață dătătoare – zăcea în suferință un Dumnezeu ascuns sub chipul blândului Iisus – faimosul „rege al iudeilor”. Un ultim spirit de dreptate, o ultimă fărâmă de omenie se trezește în inima tâlharului nelegiuit la vederea unei nedreptăți făcute de alții. Neștiind că acolo zace Dumnezeu întrupat, inima se aprinde compătimitor față de colegul său de suferință; chiar dacă întotdeauna a fost un împărțitor al nedreptății, în ultima frântură de viață tâlharul de-a dreapta lui Iisus se preface, se preschimbă în apărător al dreptății și al drepților. O rugăciune simplă, scurtă și umilă îi adresează lui Dumnezeu întâlnit pe Cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”[5]. Tâlharul!!! În ultima clipă a răpit Raiul pentru el! Altă tâlhărie, dar de data aceasta, una veşnică!!!
Pentru unii oameni Dumnezeu este doar un foarte bun contabil: ca să te faci prieten cu El, ai nevoie de intermediari, de atâta număr de jertfe, atâtea zile de post, atâtea vrăbii, atâtea metanii, atâția bani dați la prieteni sau vecini cu titlul de „săraci”, ai nevoie de un număr de lumânări, 3 „Ave Maria” și 7 „Tatăl nostru”! După care fiecare își vede de ale lui: Dumnezeu cu ale lui și noi cu ale noastre.
Alți oameni cu inimi largi și încăpătoare, îl cunosc pe Dumnezeu că este mai mult decât atât. Sufletul este cel care trebuie să îl pomenească des pe Domnul Iisus, să îi ceară ajutorul și să îl laude. O casă curată și bine aerisită trebuie să fie sufletul nostru pe cât ne este posibil; actele exterioare, formalitățile și formalismele sunt pentru începători. O grijă permanentă trebuie să fie aceea de a fi siguri că ne situăm totdeauna de partea lui Dumnezeu în lupta cu cel rău!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu