DESPRE MOARTE

de Lucian Olaru

Motto: „Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă, mulţumind lui Dumnezeu; căci acesta a ieşit din rudenia sa şi de groapă se apropie, ne-mai-grijindu-se de cele deşarte şi de trupul cel mult pătimitor... Să ne rugăm ca Domnul să-i facă odihnă.”[1]

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte comunităţii creştine din Corint despre fericirea sa de a muri şi a petrece la Domnul: „Căci o clipă uşoară de necaz trecător ne aduce nouă, din prisosinţă-n prisosinţă, veşnică plinătate de slavă... Fiindcă noi ştim că dacă  acest cort – locuinţa noastră pământească – se va desface, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri. Că-ntru aceasta şi suspinăm, întru dorul de a ne îmbrăca pe deasupra cu locuinţa noastră cea din cer... avem încredere, şi mai degrabă vrem să plecăm din trup şi să petrecem lângă Domnul”[2] (II Corinteni 4, 17; 5, 1-8). La acestea adăugăm şi convingerea aceluiaşi apostol că „pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este câştig”[3].

Psalmistul David în cântările sale spunea că „moartea păcătosului este cumplită”[4], în timp ce moartea dreptului este frumoasă[5]. Iată ce spune Sf. Efrem Sirul: „Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţelor lor: privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repaosul veşnic (Ps. 114,7) ... La mulţi dintre sfinţii nevoitori ai pustiei, în vremea ieşirii sufletului, le străluceau feţele ca soarele...”[6]. Sfântul Ambrozie (episcop) de Milan (Milano, Italia), spune că nebunii se tem de moarte ca de cel mai mare rău, dar înţelepţii o caută ca pe o odihnă a ostenelilor lor şi ca pe un capăt al relelor”[7].

Un medic elveţian, doamna Adrienne von Speyr, (1902-1967) spunea că „moartea – şi nici chiar gândul morţii – nu tebuie să-l ia pe nepregătite pe creştin, căci întreaga sa viaţă este o lucrare de pregătire în vederea morţii... să ne privim moartea – oricum ar arăta ea – ca pe ultima noastră dăruire în Domnul[8]”.

Sfântul Isaia pustnicul – un părinte filocalic din secolul al VI-lea – învaţă că toţi creştinii ar trebui „să aibă moartea înaintea ochilor zi de zi şi să se îngrijească de pregătirea ieşirii din trup şi a trecerii de puterile întunericului care ne întâmpină în văzduh... Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc îndată; puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, voind să-l reţină şi căutând să vadă dacă nu cumva găsesc în el ceva ce le aparţine (patimi)”[9]. Moartea vreunui om poate fi pentru cei din jurul său un stimulent puternic în lupta pentru despătimire (curăţirea sau eliberarea de patimi, păcate). Cartea „Ecclesiastul” spune că „mai bine e să mergi la casa plângerii decât să mergi la casa ospăţului, de vreme ce acesta-i sfârşitul a tot omul, iar cel viu şi-o va pune la inimă”[10], adică se gândeşte la ce va deveni. Părintele Mitrofan ne aminteşte un adevăr cunoscut nouă tuturor: „după moarte trupul putrezeşte şi se face ţărână, iar sufletul fiind nemuritor, intră într-o dimensiune nouă şi necunoscută. Aici el va da socoteală de toate (bune sau rele) şi va vedea pe Dumnezeu, pe îngeri şi pe diavoli”[11]. Un secret al păstrării sufletului nostru curat şi cât mai aproape de Creator ni-l descoperă sfântul Antonie cel Mare spunând că „moartea de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştiinţa lui Dumnezeu”[12].

Înmormântarea este „cea din urmă slujbă care binecuvintează sfârşitul vieţii noastre pământeşti şi intrarea pe poarta veşniciei”.[13]

Simbolistica (semnificaţia) materiilor (lucrurilor) folosite în ritualul de înmormântare a creştinilor şi la celelalte slujbe de pomenire a morţilor:

1. Spălarea (rituală a) mortului;
2. Tragerea clopotelui pentru mort;
3. Aprinderea (arderea) de lumânări, tămâie;
4. Coliva
5. Vinul

1. Spălarea (rituală a) mortului;

Trupul mortului e scăldat (spălat) în semn de curăţire, după pilda primilor creştini (Faptele Apostolilor 9,37), cu apă curată, care ne aduce aminte de apa botezului, prin care răposatul a intrat în biserică;[14] apoi e îmbrăcat în straie noi şi curate, închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecăţii (I Corinteni, 15, 42-44). ... Trupul este pus apoi în sicriu (coşciug), pentru a fi ocrotit de greutatea pământului înainte de descompunere, şi pentru a arăta că el se află „sub acoperământul Celui Preaînalt şi odihneşte sub umbra Celui Atotputernic”. Mortul e aşezat cu privirea spre Răsărit, ca şi la botez şi cum facem toţi când ne rugăm, pentru că dinspre răsărit ne-a răsărit Hristos, „lumina cea adevărată”, şi tot dintr-acolo va veni El la judecata viitoare. Pe piept i se pune o icoană sau o cruce, pentru a arăta că un creştin îşi dă duhul lui Hristos întru Care crede şi Căruia I se încredinţează la moarte.[15] Crucea Lui sau sfântul zugrăvit pe icoană este scut şi armă împotriva îngerilor răi care caută să ia sufletele morţilor şi, totodată, mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.

Tipicul bisericesc spune că se acoperă cu o pânză faţa (şi trupul) mortului, peste care se toarnă vinul amestecat cu untdelemn. Această amestecare de vin cu untdelemn e semn că mortul a fost uns, miruit şi împărtăşit cu Sfintele Taine.[16] Înainte de a închide sicriul, preotul varsă cruciş peste trup vinul zis paos (paus), adus de rudele răposatului odată cu coliva, zicând: “Stropimă-vei cu isop şi mă voi curăţi”[17] (Ps. 50,8).

2. Tragerea clopotelui pentru mort;

Clopotele anunţă sau cheamă pe creştini la slujbele de rugăciune ale cultului divin public; de asemenea ele vestesc tuturor celorlalţi creştini plecarea din viaţa pământetască spre veşnicie a unui semen al lor; clopotele amintesc acest eveniment de mai multe ori pe zi şi astfel ne îndeamnă la rugăciune pentru iertarea păcatelor defunctului (de aceea zic toţi: „Dumnezeu sa-l ierte”); clopotele ne amintesc că suntem cu toţii muritori şi ne duc cu gândul la învierea morţilor şi la judecată.[18] Glasul clopotului ne duce cu gândul la trâmbiţa cu care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi scularea celor morţi din morminte pentru Înfricoşătoarea Judecată de apoi.[19]

3. Aprinderea (arderea) de lumânări, tămâie;

Lumânările care ard în mâinile clerului şi ale credincioşilor (şi se distribuie la începutul slujbei), „sunt simbolul credinţei luminate şi semn de bucurie că mortul şi-a împlinit lupta”, după expresia Sfântului Ioan  Gură de Aur (cf. Diac. Prof. Emilian Vasilescu, p. 69). Atât lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin în mâini de către cei prezenţi în timpul slujbei, sau cele care ard la morminte, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului, simbolizează candelele aprinse, lumina faptelor bune cu care creştinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi, (cf. Celor 5 fecioare înţelepte care îl întâmpină pe Hristos la Parusie, Evanghelia de la Matei 25, 1-10). Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie (cf. tradiţiei), risipind întunericul morţii şi apropiindu-se de Hristos, lumina îl simbolizează pe Hristos şi Evanghelia Sa: „Eu sunt Lumina lumii: cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12), cf. Pr. Eugen Drăgoi.[20]

4. Coliva

Coliva este o expresie materială a credinţei în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Hristos Însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor (I Corinteni 3,6). Dulciurile şi aromele care intră în compoziţia colovei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pentru care se face coliva, sau dulceaţa vieţii celei veşnice, pe care sperăm să o dobândească mortul. Coliva se face la parastase, (termene de pomenire: la 40 de zile, la 3 luni, la 6 şi la 9 luni şi la un an de la deces; apoi în fiecare an până la şapte ani); la sâmbetele morţilor înscrise în calendar. Împreuna cu coliva se aduc şi colaci sau pâine, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Hristos.

5. Vinul

Obiceiul de a aduce vin la înmormântare şi parastas şi de a stropi cu el cruciş trupul mortului sau mormântul aminteşte de aromatele şi balsamul cu care a fost uns Trupul Domnului la punerea Lui în mormânt; vinul acesta preînchipuie şi învierea pentru viaţa cea veşnică. În unele regiuni vinul se amestecă cu untdelemn şi simbolizează, prin stropire, curăţirea trupului de întinăciunea păcatelor.[21]

Reţetă de  COLIVĂ:

Se pune la fiert o porţie de arpacaş (grâu decojit) cu 3 părţi de apă; după fierbere se adaugă sare şi zahăr după gust; apoi se pun mirodeniile (după gust): coajă rasă de lămâine (nu foarte multă pentru că amărăşte coliva puţin), esenţă de vanilie sau zahăr vanilat, esenţă de rom, alte esenţe; se amestecă toate împreună; se poate adăuga nucă măcinată (sau prăjită la cuptor şi apoi măcinată) şi se amestecă, apoi se pune în farfurii şi deasupra (se răzuiesc biscuiţi sau pesmet care) se presară cu stracurătoarea iar apoi se pune zahăr pudră; se ornează cu diferite dulciuri şi în mijloc se face o cruce frumoasă cu cacao sau ciocolată răzuită;

---

[1] Aghiasmatarul mic, Slujba înmormântării, stihira glas 2, pp. 46.

[2] Pr. Dr. Nicolae Rădulescu, Judecata Universală după Noul Testament în “Studii Teologice”, an XXIX, nr. 1-2, 1977, p. 115

[3] Filipeni 1, 21

[4] Psalmii 33, 20

[5] cf. Înţelepciunea lui Solomon 3, 1-6, 9; 4, 7-16

[6] Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştrii şi viaţa noastră după moarte, vol. I, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 21-22

[7] Seraphim Rose, Sufletul după moarte, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 179

[8] Adrienne von Speyr, Misterul morţii, pp. 44-46

[9] Seraphim rose, Sufletul după moarte, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 84

[10] Ecclesiast 7, 2

[11] Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, vol. I, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1993, p.  41

[12] Filocalia, vol. I, Edit. Humanitas, p. 12

[13] Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 368.

[14] Simeon al Tesalonicului, Despre Sfârşitul nostru; Apud Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 365.

[15] Simeon al Tesalonicului, Despre Sfârşitul nostru; Apud Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 365.

[16] Mircea, Ioan, Pr. Cultul morţilor în Biserica Ortodoxă după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în “Ortodoxia”, an XXXVII, nr. 3, 1985, p. 478.

[17] Branişte, Ene, Pr. Prof. Dr., Liturgica specială,ed II, Ed. Nemira, Bucureşti 2002 p. 369

[18] Procopoviciu, P., Pr. Prof. Dr.,  Rugăciunile Bisericii pentru morţi, an II, nr. 3-4, Sibiu, 1957, pp. 258-259

[19] Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 365.

[20] Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 366.

[21] Ene Braniste, pr prof dr, Dictionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editursa Diecezană Caransebeş, Oradea 2001, pp 109.