de Lucian Olaru
Când se sfârşea în mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte, şi la Tine a ajuns rugăciunea mea, în templul Tău cel sfânt!
(Iona 2, 8)
“… toate făgăduinţele mele le voi împlini, căci mântuirea vine de la Domnul!" (Iona 2, 10)
Apocalipsă se numeşte sfârşitul lumii sau moartea generală a lumii. Pentru că lumea are un început – ea nu există din veşnicie, ci numai Dumnezeu există dintotdeauna, din veşnicie – de aceea lumea trebuie să ajungă într-un moment în care se epuizează, adică se încheie sau se termină. Momentul sau timpul când se va întâmpla nu îl ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl[1]. Moartea fiecăruia dintre noi este tot o apocalipsă, o sfârşire personală – încheierea vieţii pământeşti, despre care nu ştie nimeni când se va întâmpla. Cu toate acestea au existat oameni sfinţi cu o viaţă extraordinară cărora Dumnezeu le-a descoperit timpul mutării lor la Domnul.
Când moare, omul îşi trăieşte apocalipsa personală urmată imediat de Judecata Particulară când trebuie să dea socoteală pentru faptele bune pe care le putea face în timpul vieţii şi pentru relele pe care le-a lucrat. Gândul la moarte, la apocalipsa propriei noastre fiinţe, are rolul de a ne pregăti prin depărtarea de rele şi prin lucrarea binelui pentru a putea da răspuns bun la Judecata înfricoşătoare a lui Dumnezeu. Evenimentele deosebite care se întâmplă periodic în toată lumea – războaie mari, boli, calamităţi naturale, accidente – nu sunt decât nişte avertizări, anumite semne de alarmă care ne amintesc că viaţa pământească este deosebit de firavă; oricând se poate încheia; moartea nu ţine seama de vârstă, sex sau condiţie socială. Bogaţii şi săracii, împăraţii şi supuşi lor, oamenii liberi împreună cu cei lipsiţi de libertate, cu toţii vom fi acoperiţi de pământ, în timp ce sufletul va fi judecat de Dumnezeu şi primeşte răsplată sau pedeapsă. Ameninţarea cu apocalipsa sau gândul la moarte are un rol pedagogic, coercitiv, pentru că de multe ori un eveniment grav schimbă vieţile oamenilor; adeseori morţi violente, nedrepte sau prea timpurii, întorc oamenii către Dumnezeu cu pocăinţă.
Să ne amintim doar două cazuri despre modul în care ameninţarea explicită cu distrugere a lui Dumnezeu a făcut ca oamenii să se pocăiască şi să se întoarcă de la rele.
Un exemplu din Vechiul Testament este atunci când Dumnezeu trimite mesajul Său prin proorocul Său Iona, fiul lui Amitai la locuitorii din Ninive; o cetate mare şi importantă, Ninive avea o populaţie de peste 120 000 de suflete, “care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor”[2]; Iona trebuie să le spună că “Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă!”[3] şi că trebuie să se pocăiască. La început proorocul a vrut să fugă cu o corabie departe de Domnul, la Tarsis, însă o furtună mare era gata să înghită corabia; atunci Iona – aruncat în apă ca să se potolească marea – este înghiţit de un peşte mare şi salvat de la înec; proorocul se afla într-un mare impas: sfârşitul, apocalipsa, moartea lui iminentă; aflat în pântecele peştelui, de acolo, din pântecele locuinţei morţilor strigă către Dumnezeu; rugăciunea fierbine este ascultată şi împlinită uşor de Dumnezeu căci Iona este aruncat din pântecele peştelui pe ţărm a treia zi. Aceste lucruri sunt cântate atât de frumos de către imnografii Bisericii în Catavasiile Înălţării Sfintei Cruci prin irmosul cântării a şasea:
„În pântecele fiarei celei din apă, Iona palmele întinzându-şi în chipul Crucii, mântuitoarea Patimă mai înainte a închipuit-o lămurit, de unde a treia zi ieşind, a însemnat învierea cea mai presus de lume, a lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a răstignit cu trupul, şi cu învierea cea de a treia zi lumea a luminat”[4].
Mai târziu aducându – şi aminte, Iona exclamă: „Tu ai scos din stricăciune viaţa mea, Doamne Dumnezeul meu!”[5].
Observăm o a doua apocalipsă în aceaşi carte a Vechiului Testament: „Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă”. Cetatea cea mare a Ninivei fiind plină de fărădelegi, este ameninţată de omul lui Dumnezeu Iona cu distrugere totală după 40 de zile. Locuitorii nu s-au întrebat ce este de făcut, pentru că au ascultat de prooroc; salvarea nu poate veni decât de la Dumnezeu. Să ne întoarcem – “către Dumnezeu să strige din toată puterea şi fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui;”[6] – ca să nu pierim. Pentru că s-au întors din căile lor cele rele şi s-au pocăit, spune Iona, “i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit”[7]. Apocalipsa locuitorilor din cetatea cea mare a Ninivei nu a mai avut loc pentru că s-au pocăit şi Dumnezeu i-a iertat.
Proorocul Iona zice aşa: “Ştiam că Tu eşti Dumnezeu îndurat şi milostiv, îndelung-răbdător şi mult-milosârd şi Îţi pare rău de fărădelegi”[8]; el s-a supărat că Dumnezeu nu s-a ţinut de cuvânt şi a iertat pe niniviteni şi nu a împlinit distrugerea promisă; ca să înţeleagă mai bine, Iona trăieşte bucuria întâmplării cu vrejul care a ţinut umbră profetului; într-o noapte a luat fiinţă vrejul fără nici un fel de trudă din partea lui Iona şi în noaptea următoare vrejul s-a uscat. Truda lui Dumnezeu cu oamenii, grija Lui deosebită pentru ei şi iubirea Lui cea mare face ca puţine semne de pocăinţă să amâne sfârşitul omenirii; Dumnezeu se întristează mai tare când ne vede că murim în păcate decât s-a întristat Iona când a văzut că i s-a uscat vrejul. Un singur fir de pocăinţă să avem fiecare în inima noastă şi Iisus îndată ne primeşte, pentru că Dumnezeu este îndelung-răbdător, este mult-milosârd şi Îi pare rău de fărădelegile noastre.
În istoria biblică despre conducătorii poporului evreu a existat o întâmplare despre o mică apocalipsă, asemănătoare cu cea a proorocului trimis în misiune la cetatea cea mare a Ninivei. Este vorba despre regele Iezechia (care a trăit în secolele VIII-VII înainte de Hristos) şi fusese împărat al lui Iuda; el s-a îmbolnăvit foarte tare şi era aproape de moarte. Atunci a venit la el marele prooroc Isaia şi i-a spus aşa: fă-ţi testament, pune toate în rânduială şi pregăteşte-te că nu te vei mai face sănătos, ci vei muri[9]. Auzind aceste cuvinte grele, Iezechia s-a mâhnit, s-a întors cu faţa la perete, a plâns tare şi a început să se roage aşa:
“Adu-ţi aminte Doamne, că am umblat înaintea feţei Tale cu credinţa şi cu inima dreaptă şi am făcut cele plăcute în ochii Tăi!”[10].
Cartea a patra a Regilor ne spune că Dumnezeu a văzut lacrimile şi pocăinţa lui, a auzit rugăciunea lui şi a trimis înapoi pe proorocul Isaia care a pus pe rană o turta de smochine şi în trei zile s-a însănătoşit Iezechia – regele lui Iuda.
Şi a mai adăugat Dumnezeu la zilele regelui Iezechia 15 ani.
Atunci când un om moare are loc mica apocalipsă: este sfârşitul lumii pentru cel mort; a încetat durerea şi plăcerea, a încetat orice şansă de a lucra bine sau de a face răul. Împărăţia lui Dumnezeu este şi mai aproape de omul care a lucrat binele, iar de omul care a lucrat răul este mai aproape pedeapsa, chinul cel veşnic, Judecata osânditoare; de aceea Ioan Botezătorul a strigat atât de des:
“Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” [11].
