Pr. Stephen Freeman
În descrierea Creaţiei (a treia zi) citim: Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!" Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine...
Trăim într-un loc care a fost binecuvântat prin poruncă divină "să dea din sine". Şi o face - fără încetare. Nu am idee dacă vreun alt loc, din toată Creaţia, a primit o astfel de poruncă. Există motive să nu credem aceasta (aşa numitul principiu antropic - Paul Dirac: "Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat") dar nici un motiv pentru a bănui că ar mai exista un astfel de loc. Nu ştim.
Avem însă experienţa vieţuirii pe o planetă unde există viaţă. Nu este rară. Deşi individual este fragilă, se pare că a supravieţuit cu încăpăţânare oricărei catastrofe imaginabile (asteroizi, schimbare climaterică globală, campanii politice fără limite)
Cred că nu numai viaţa are această capacitate. Frumuseţea pare să împărtăşească această tenacitate fermă. În ciuda eforturilor noastre oribile de a ne denatura şi desfigura vieţile şi tot ce ne înconjoară - frumuseţea pare totuşi să biruiască în vreun fel.(The world will be saved by beauty” -Dostoyevsky). Mă întreb cum reuşesc unii oameni să cânte - şi încă frumuseţea cântecului uman este incomparabilă cu cântul oricărui alt animal.
Aseară am văzut un filmuleţ despre nişte tineri din Paraguay, ale căror familii trăiesc reciclând gunoiul lângă groapa de gunoi a oraşului. Au descoperit modalităţi de a-şi confecţiona instrumente muzicale din lucruri aruncate (faptul că viaţa a găsit timpul de a-şi face instrumente, în aceste circumstanţe, e extraordinar). Am ascultat muzica lui Vivaldi cântată de un tânăr la un astfel de instrument. O tânără spunea, "Fără muzică, viaţa mea nu ar mai avea sens". Cuvântul muzică, care rămâne în vocabularul cuiva născut lângă grămezile de gunoi ale lumii moderne, este o dovadă în favoarea vieţii şi a naturii vieţii care a fost binecuvântată să apară din sine.
Mântuirea noastră are o natură similară. Cea mai rea definiţie a mânturirii este "răsplata de după moarte". Aproape că nu-şi găseşte justificare în Scriptură şi banalizează lucrarea lui Hristos. Mântuirea noastră are un aspect veşnic - care face mai mult referire la calitate decât la cantitate. Mântuirea este o existenţă care transcende timpul şi este unită cu veşnicia Necreatului. Ca atare, această neschimbată calitate continuă să se manifeste pe sine în interiorul şi în jurul nostru, în ciuda celor mai bune eforturi ale noastre de a ne distruge şi condamna pe noi înşine.
Această calitate este Învierea lui Hristos. Este prezentă în Paştile Lui, călcând cu moartea pe moarte. Este viaţa care iese la iveală din totala goliciune a iadului. Este prezentă chiar în cuvintele începutului: "Să fie lumină!" pentru că aceste cuvinte au fost rostite prin Sine, de către Sine şi pentru Sine. Actul Creaţiei este o icoană şi o înainte-arătare a slăvitelor şi sfintelor Sale Paşti. Creaţia este existenţă din non-existenţă aşa cum Paştile sunt viaţă din moarte.
Aceasta este calitatea care nu dispare şi nu va fi tăgăduită. Aşa cum văd zilnic copleşitoarele dovezi ale existenţei vieţii, aşa văd zilnic copleşitoarele dovezi ale biruinţei Vieţii lui Hristos.
El a venit ca să avem Viaţă şi s-o avem din belşug. Viaţa adevărată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu