„Povestea spune că exista odată o vale a orbilor, la marginea civilizaţiei, izolată de un lanţ de păduri şi de munţi, despre care nu mai ştia nimeni. Ei trăiau izolaţi de lume şi o boală stranie făcea ca toţi copiii lor să se nască orbi. Dar ei, generaţii de-a rândul, s-au adaptat la această dramă: casele lor nu aveau ferestre; lucrau noaptea, pentru că era răcoare, dormeau ziua, pentru că era prea cald; întreaga lume din jur au aranjat-o astfel, ca să raspundă necesităţilor lor. Doar poveştile transmise din bătrâni mai spuneau că există o lume în care oamenii văd, adică reuşesc să cunoască lumea din jur fără a o atinge, graţie unei «puteri deosebite care le ţâşnea din ochi».
Odată, un tânăr aviator ateriză forţat pe plaiurile uitate de lume ale nopţii continue. Acesta luă contact cu o lume de a cărei existenţă nu ştia anterior absolut nimic. Este adevărat că el a fost ridiculizat de locuitorii acestor ţinuturi. Ei lucrau noaptea, iar el nu vedea aproape nimic şi nu putea să se descurce. Stătea treaz ziua, când arşiţa zilei era dogorâtoare, iar noaptea când era timpul de muncă, nu rezista decât foarte puţin. :a scurt timp s-a îndrăgostit de fata unuia dintre localnici, care avea gene lungi, iar aviatorului i se părea că în orice clipă s-ar putea ca acestea să înceapă să bată. De la o vreme, localnicii s-au hotărât să-l accepte definitiv printre ei, dacă el va fi dispus la nişte renunţări. «Ochii lui Nufăr (acesta îi era numele) sunt aşa de bolnavi că îi dăunează creierului» - judecau ei. «Pleoapele lui se mişcă şi aceasta cauzează creierului o continuă iritare. Ar fi suficientă o mică operaţie pentru a elimina aceste organe iritante».
Melina, iubita lui, a fost cea care l-a convins să meargă la chirurgul orbilor. El spuse: «Dar întreaga lume pare a fi fost creată pentru a fi văzută şi contemplată cu ochii. Florile, răsăritul soarelui, chipul tău... crezi că aş fi mai bun dacă aş accepta această operaţie?»
Melina spuse: «Te va durea doar pentru un timp ... şi tu vei suporta durerea aceasta pentru mine, dragostea mea ... Astfel vei intra în lumea mea». Nufăr îi privi chipul dulce pentru ultima dată ... petrecu orele dinaintea operaţiei într-un lan înflorit, pentru a-şi lua adio de la flori şi de la porumbei. Apoi ridică privirea şi văzu răsăritul soarelui. Pentru localnici era spre sfârşitul «zilei», pentru el, văzător, era lumea minunată a luminii. Atunci o luă la fugă spre avionul lui abandonat şi îşi luă zborul spre lumea lui. A abandonat pentru totdeauna valea orbilor unde crezuse că poate fi fericit.”
Lumea noastră se aseamănă cu această „vale a orbilor”. Este o lume în care oamenii au pierdut lumina adevăratelor valori şi a idealurilor nobile, şi s-au adaptat la o lume a întunericului, a nopţii perpetue[1].
(Bruno Ferrero, apud Gurie Giorgiu şi Cristian Tia, Despre mântuirea sufletului în era (post-) industrială, Editura Info, Craiova, 2001, p 94-95).
[1] Gurie Giorgiu şi Cristian Tia, Despre mântuirea sufletului în era (post-) industrială, Editura Info, Craiova, 2001, p 94-95.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu