„Sufletul nostru ca fiinţă spirituală activă nu poate să rămână în nelucrare. Sau face binele, sau face răul, una din două. Sau creşte în el grâu, sau creşte neghină. Dar, fiindcă orice bine vine de la Dumnezeu, iar mijlocul de a primi orice bine de la Dumnezeu este rugăciunea, numai cei ce se roagă cu osârdie, din adâncul sufletului, sincer, primesc de la Domnul har pentru facerea binelui şi, în primul rând, harul credinţei. Cei care nu se roagă este firesc să rămână fără daruri duhovniceşti, lipsindu-se de bunăvoie de ele, din negrijă şi din răceala sufletului. Şi aşa cum în inimile celor ce se roagă cu sârguinţă şi lucrează Domnului creşte grâul pornirilor, tot aşa şi în inimile celor ce nu se roagă creşte neghina tuturor răutăţilor, care înăbuşă puţinul bine care a mai rămas de la harul Botezului, Mirungerii, şi apoi al Pocăinţei şi Împărtăşaniei. De aceea trebuie să arătăm cea mai mare grijă holdei inimii noastre, ca să nu crească în ea neghina răului: lenea, huzurul, luxul, necredinţa, iubirea de avuţie, zgârcenia, invidia, ura şi celelalte. Să plivim în fiecare zi holda inimii, măcar la rugăciunea de seară şi de dimineaţă. Să o împrospătăm cu suspine mântuitoare şi cu lacrimi, precum ploaia cea timpurie, de dimineaţă, şi ploaia cea târzie, de seară. Şi să mai facem şi altceva: să punem în brazda inimii noastre seminţele virtuţilor – credinţa, nădejdea în Dumnezeu si iubirea de Dumnezeu şi de aproapele; să o îngrăşăm, să o fertilizăm cu rugăciune, cu răbdare, cu fapte bune şi să nu rămânem nici măcar un ceas în trândăvie şi nelucrare, căci atunci când trândăvim şi nu facem nimic, duşmanul se arată foarte sârguitor în a-şi semăna neghina. «Pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul (...) a semănat neghină printre grâu şi s-a dus» (Matei 13, 25). Trebuie, de asemenea, să nu uităm că faptele bune nu se pot face fără efort şi uneori se fac chiar din obligaţie; după cum căderea noastră în păcat nu poate fi ispăşită şi nici Împărăţia lui Dumnezeu «cucerită» decât «prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea» (Matei 11, 12). De ce oare calea cea strâmtă şi poarta îngustă duc spre viaţă? Lumea strâmtează calea aleşilor, diavolul o strâmtează, trupul o strâmtează. Acesta din urmă ne îngustează calea spre Împărăţia cerurilor.”
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, pp 119-120).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu