LACUL RĂU

de Vasile VOICULESCU



LACUL, CU APE TRAGICE, sta posomorit, adîncit în el însuşi, în­cleştat asupra prăzii pe care de trei zile o ţinea cu îndărătnicie la fund. În ciuda cruntei muţenii a apelor, malurile spuzite de lume lărmuiau de strigăte şi tînguiri. Oameni pe jumătate despuiaţi alergau de colo-colo prin rogozul pînă la brîu: femei rătăcite îşi frîngeau mîinile şi o forfotă de copii se iţea necontenit, dîră de ştafete între satul ascuns de dîmburi şi lacul ce umplea oibul uriaş al văii.

- L-a găsit ?

- Aş, nu...

Şi frămîntul, dacă se mai ostoia o clipă, se pornea din nou, stîrnit de mama înecatului, care, cutreierînd soborul, scula, îndemna, îndatora mulţimea obosită la un nou ropot de jelanie, cu bocetele ei răguşite.

- Aoleu, Gheorghieş maică, lumina zilelor mele, urla femeia cu gura arsă spre cer, cum s-a îndurat iezerul să te înghită, usca-i-ar Dumnezeu rădăcinile apelor...

Şi sfîşîindu-şi pieptul secat cu unghiile, ridica blesteme şi mai cumplite asu­pra lacului, care, neclintit în pervazul dimineţii, nu se sinchisea, turnat în cositor.

Bîntuit de duhuri şi vîrtejuri lăuntrice, lacul se ştia că e fără fund, lac rău: în­haţă - şi ce apucă nu mai dă drumul. La faţă se arată curat şi ademenitor. Dar numai la cîteva palme dedesubt mişună o plasă vie de brădiş lacom, răsfirat ca o nesfîrşită caracatiţă, care te prinde şi te încîlceşte fără putinţă de scăpare. În cîte­va clipe, iezerul te trage într-unui din nenumăratele puţuri şi cotloane care-l căptuşesc, unde te închide ca într-o pungă.

Lacul rău îşi avea tainele lui venite din vechi veleaturi, pravile pe care pescarii le ţineau din moşi-strămoşi cu smerenie. Nu era îngăduit să-i calci anume locuri,

mai ales mijlocul, care sta ca un iezer aparte, miez negru, viu, unde vine de ape groase ca pe picior zbucnite din alte tărîmuri bulbuceau în afunzişuri, prime-nindu-l necontenit cu rotiri de unde cînd calde, cînd îngheţate. Peste alte colţuri de pe faţa lui întunecată stau puse legături şi oprelişti care nu se ridicau decît la anume zile, după datine şi rînduieli bătrîne. Şi numai de către oameni care cu­noşteau cuviinţele şi se înfăţişau cu îmbunări şi descîntece.

Lacul nu suferea urîciunea sub nici un chip. Ucigaşii, nelegiuiţii, bolnavii care i-ar fi pîngărit apele erau apucaţi fără veste şi înghiţiţi. Trebuia să-i ştii toa­nele, să-i respecţi năravurile, să-i pricepi gîndurile ca să te lase să-l tulburi şi să-ţi dea slobozenie să umbli în visteriile lui cu peşte.

Şi nimeni mai bine ca Gheorghieş nu-i cunoştea adîncul tainelor, toate apucă­turile şi arţagurile. El se afla în slujba lacului de cînd venise pe lume. Gheorghieş era copil din flori. Maică-sa îl născuse într-o noapte de mai, acolo, pe malurile înflorite ale iezerului, ascunsă într-un cuib de papură, în rînd cu lebedele sălba­tice, fără să fi spus vreodată cine-i fusese ibovnic. O vreme mersese vorba că fata s-ar fi avut cu zmeul lacului. Dar asta se uitase. Părinţii o iertaseră. Şi copilul cres­cuse frumos şi vrednic, dar mai ales isteţ, fruntaş între toţi cîţi se încumetau să se facă pescari pe lacul cu nume rău.

Pentru el apele aveau slăbiciune. I se deschideau totdeauna fără împotrivire şi—l primeau cu îngăduinţă. Nu-l apucau niciodată vijelii nebune stîrnite din se­nin, cum se întîmpla multora, nici nu-i piereau mlăjile şi cîrligele furate de paz­nicii străfundurilor. Cu el pescuiai fără primejdie peşte mare şi frumos din avuţiile fără număr şi seamăn ale lacului. Căci el sta cuminte sub oblăduirile ie­zerului, supus la toate rînduielile, ca un fecior neîntinat şi ascultător.

Dar de la armată flăcăul se întorsese schimbat, îngîmfat, năbădăios, nărăvit la băutură şi neruşinat cu femeile. Nu mai ţinea datinile, călca opreliştile.

într-o duminică, la horă, Gheorghieş făcu prinsoare să treacă înot lacul. Îl îndîrjise la asta vinul, dar mai cu seamă feciorul popii, cu care se ciocnea mereu pentru fete.

- Cum o să-1 treci, mă ? Ce, eşti peşte ? Ori măcar vidră ? Îl aţîţa acesta. Te-ai descîntat barem ?

- Îl trec, şi încă pe la mijloc, prin iezerul negru, să ştii tu. Eu pot să-mi învoit foalele cum îşi umflă peştii băşica înotului, se lăuda cu sfruntare Gheorghieş. Şi stau aşa, deasupra apei, şi o zi întreagă dacă vreau. Degeaba am fost eu la marină ?

- Pe ce te prinzi ? îl întărîtau ceilalţi.

Şi ţinură prinsoarea pe o vadră de vin, pusă la bătaie pentru toată roata flăcă­ilor dimprejur. Dar preţul care-l scosese din minţi pe Gheorghieş era o fată. Pentru ochii ei înfrunta mînia lacului şi-şi arăta lăudăroşenia.

Au pornit la iezer, unde Gheorghieş s-a dezbrăcat într-un luminiş, şi-a lăsat grămadă straiele pe mal şi, fără să-şi facă o cruce, a sărit în apele încruntate, pe care a început să le taie voiniceşte cu lopeţilor braţelor. Fîrtaţii îi ţineau de urît de pe mal, hăindu-l necontenit.

Dar Gheorghieş, ca un smintit, uitase că mai cu seamă duminica era cu as­prime oprit să tulburi odihna lacului şi să-1 înfrunţi... Şi încă încins de vin şi aprins de o muiere... Pe la un sfert din drumul către cellalt mal, s-a răsucit şi s-a pus plută, mînînd lin spre mijlocul iezerului. Acolo deodată a scos un răcnet, s-a dus la fund, a săltat iar deasupra, luptînd cu îndărătnicie şi cercînd să strige. Celor de pe mal li s-a părut că vorbeşte cu cineva, că se roagă, zbătîndu-se între nişte braţe de apă ce se ridicau să-1 încolăcească. Şi li se năzăriră năluci şi spaime cu plete de spumă şi bărbi creţe de valuri. Dar repede, ca şi cînd cineva l-ar fi tras de picioa­re în jos, Gheorghieş s-a făcut nevăzut, înghiţit în adînc. Flăcăii care-1 urmăreau cu ochii au încremenit la început, apoi s-au zbătut, neştiind ce să facă. Nici unul n-a îndrăznit să sară şi nici o luntre la îndemînă. Spăimîntaţi, au alergat în sat să dea de veste şi să ceară ajutor, părăsindu-l acolo.

Doar straiele au rămas grămăjoară albă, să poarte grija înecatului şi să arate în ce parte să-1 caute.

A sosit peste cîtva timp satul tot. Cîrduri de femei şi fete au dat ocol iezeru­lui văietîndu-se. Au venit numaidecît popa şi primarul.

S-au înfăţişat jandarmii cu pescari pricepuţi, care scoaseră lotca pitită într-un stufăriş. Şi de trei zile răvăşeau apele în sus şi în jos, aruncînd năvoadele cu ghiu­lele de plumb, trăgeau cu plăşile, cotrobăiau cu căngile înfipte în prăjini de cîte cinci stînjeni. Fără nici un folos.

Iezerul păstra cu îndărătnicie prada în apele întărîtate.

În cele din urmă, jandarmii se hotărîră să arunce dinamită. Exploziile au să răscolească adîncurile, silindu-le să verse afară trupul înecatului. Lumea adunată îşi uită de necaz, bucuroasă de rara privelişte a unui vînat de peşte neîngăduit oa­menilor de rînd.

Pentru asta s-a împărţit mijlocul iezerului, unde se bănuia că e înecatul, în mai multe partaluri, în care s-au vîrît cu socoteală, din loc în loc, cartuşele. Şi de­odată zeci de detunături zbucnite una după alta umplură de tunete şi ecouri uria­şul cazan al văzduhului răsturnat deasupra văii. Trîmbi sălbatice de ape speriate ţîşniră din iezerul cutremurat din ţîţîni, amestecate cu mîl răscolit din fund. Şi adîncul îşi arătă o clipă chipul. Apoi bulboane bolborositoare fierseră multă vre­me, vărsînd spume mînioase ca dintr-un izbuc furios. Pe urmă noianul frămîn-tat al valurilor se potoli încet. Ici-colo, un tremur întîrziat scutura încă pieliţa apelor. Şi pe liniştea şi mai încruntată a apelor lacului începură să se ivească pil­curi de peşti cu pîntecele-n sus, mai ales ştiuci argintii, crapi verzi şi lini negri.

Căngile şi plăşile se zvîrliră iar, dar acum nu pentru înecatul uitat cu de-săvîrşire. Oamenii de pe mal se uitau cu jind cum jandarmii şi pescarii culegeau în lotci grămezi de peşte ucis. Cînd sosea cîte un pîlc azvîrlit la mal, se buluceau

toţi să apuce, îmbrîncindu-se. A fost o pomană de peşte cum nu şi-ar fi făcut Gheorghieş cu toată averea lui.
..............................

(Citeşte mai mult aici:  http://www.scribd.com/doc/56641007/Vasile-Voiculescu-Lacul-r%C4%83u )