În Sâmbăta a patra (a morţilor) din Postul Mare

Viaţa noastră este scurtă şi în curând se va sfârşi !!!

de Lucian OLARU

 “Rugăciunile, plângerile tale să se îndrepte totdeauna către cetatea cerească, ca după moarte sufletul tău să se învrednicească a se muta fericit la Dumnezeu” 

 

Aşa cum am amintit şi cu alte ocazii, sufletul este bunul nostru cel mai de preţ, care nu poate fi cumpărat sau răscumpărat (odată ce a fost pierdut): “Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare, că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea. Fiecare vede că înţelepţii mor, cum mor şi cei neînţelepţi şi nebunii, şi lasă altora bogăţia lor”; [1] sufletul este infinit mai important decât trupul; Domnul nostru Iisus Hristos ne spune aşa: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;”[2] Sufletul este nemuritor (veşnic, nu poate fi ucis), este primit în dar de la Dumnezeu, dar viaţa pe pământ este scurtă; în clipa morţii sufletul este chemat înapoi la Creator pentru a da socoteală pentru toate;

Trupul este muritor, putrezitor, (tot din porunca Creatorului se întoarce înapoi întru cele din care a fost alcătuit – se face pământ), plin de afecte (foame, durere, boli, îmbătrânirea, slăbiciunea fizică, etc) datorită căderii din Rai în timpul lui Adam.

Cântările care fac parte din Slujba Înmormântării nu fac altceva decât să ne amintească aceste realităţi cât mai des posibil; pentru cei plecaţi dincolo, „în lumea celor morţi”, noi cei încă vii pe acest pământ nu putem decât să ne rugăm fierbinte lui Dumnezeu să ierte, să treacă cu vederea, să fie milostiv şi să nu ţină cont (seama) de toate prostiile şi păcatele ce le vor fi făcut prietenii noştri, rudele sau orice om care a vieţuit un timp pe pământ. Atât putem, rugăciune şi nădejde (speranţă) în mila şi iubirea lui Dumnezeu!!!

Însă pentru noi înşine, (cei vii), putem să facem mult mai mult: putem să ne trezim din somnul păcatului, putem să ne corectăm viaţa împlinind Legea Mântuitorului, putem să ne înnoim viaţa pământească (pe care încă o mai avem) cu Tainele Bisericii: Spovedania (Mărturisirea) şi Împărtăşania (Euharistia);

Nouă celor vii, cântările funebre de la Slujba Înmormântării sau a Parastasului trebuie să ne aducă aminte că suntem muritori şi trecători pe pământ ca floarea ierbii: „Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut…”[3]

Iată cum descrie Sfântul Vasile cel Mare taina morţii: Adam, „cu cât se depărta de viaţă, pe atât se apropia de moarte. Că Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii, moarte. Deci Adam, prin depărtarea sa de Dumnezeu, şi-a pricinuit moartea, potrivit celor scrise: «Iată vor pierii toţi cei care se depărtează de Tine» (Psalmi 72, 26). Nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin voinţa noastră rea, am atras-o asupra noastră.”[4]

            Una dintre cântările Slujbei Înmormântării spune aşa: „adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ şi cenuşă; şi iarăşi m-am uitat în morminte  şi am văzut oase goale ...”[5]; orice om fără Dumnezeu, fără viaţa pe care o suflă Dumnezeu este un nimic, un mare zero, adică un mort, sau, după cum zice cântarea, este „pământ şi cenuşă”, „oase goale”; această realitate o poate schimba numai Dumnezeu: însoţit cu El, sau mai bine zis unit cu Dumnezeu, omul nu mai este pământ şi cenuşă ci este un dumnezeu mic, după har şi după asemănare; Învierea Domnului Hristos nu este altceva decât arvuna învierii noastre, răsplata sau pedeapsa;

            Aceeaşi cântare continuă să ne atragă atenţia: „... cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?... ”[6]; trebuie să înţelegem că înaintea lui Dumnezeu noi toţi suntem egali, orice rang social sau diferenţe sociale dintre noi sunt anulate, Legea lui Dumnezeu este valabilă în mod egal pentru toţi şi după ea vom fi judecaţi, indiferent de jobul pe care l-am avut în trup, pe pământ; bogatul şi săracul, împăratul şi robul, dreptul şi păcătosul se vor prezenta goi şi săraci înaintea lui Dumnezeu la Judecată, însoţindu-i doar faptele bune sau rele.

            Cea mai importantă rugăciune care se poate aduce pentru un mort (pentru sufletul celui plecat din lumea aceasta) sunt SARINDARELE[7] ;

De asemenea, în vechime, în rânduiala Sfintei Liturghi – care se află în Constituţiile Apostolice – diaconul şi episcopul se roagă astfel pentru morţi: “Să ierte răposaţilor milostivul Dumnezeu orice păcat cu voie şi fără de voie şi să-i aşeze în sânul părinţilor, proorocilor şi apostolilor şi pe toţi care au făcut bine lui, unde nu este durere, nici scârbă, nici suspinare”[8]. Despre importanţa covârşitoare pe care o are Sfânta Liturghie pentru cei adormiţi, ne vorbeşte Sfântul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului: “Celor adormiţi le sunt mai de folos liturghiile, iar celelalte (pomenirile şi milosteniile) îi ajută mai puţin; pentru că omul, murind, a încetat de la păcat, iar prin jertfă se împărtăşeşte cu Hristos, se umple de dumnezeiasca veselie, de dar, şi se izbăveşte, cu dumnezeiasca milă, de toată durerea. Deci, mai înainte de toate, să se facă Liturghie pentru dânşii. După aceea, de vor avea avuţie, să se facă şi răscumpărare robilor, milostenie săracilor, zidiri de sfinte biserici şi alte care sunt spre mântuirea lor”[9].

În cadrul Sfintei Liturghii se face pomenirea celor adormiţi mai întâi la Proscomidie, prin rugăciunea pe care o rosteşte preotul; a doua pomenire o face în cadrul Liturghiei catehumenilor; apoi la Liturghia credincioşilor (euharistică) face rugăciunea pentru morţi de trei ori: la vohodul mare, la dipticele care se rostesc în cadrul rugăciunii Anaforalei şi la turnarea miridelor în Sfântul Potir.

Sfânta Jertfă sfinţeşte pe cei care au adus darurile lui Dumnezeu dar şi pe cei pentru care s-au adus (pentru morţi); «Hristos Se împarte şi lor, într-un chip pe care îl ştie El Însuşi». Ca să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, trebuie să ne luptăm pentru „curăţia sufletului, iubire de Dumnezeu, credinţă, dorirea Sfintelor Taine, râvna de a ne împărtăşii cu Dânsele, zel fierbinte, alergare cu sete către Hristos ... toate acestea nu sunt însuşiri trupeşti, ci ţin numai de suflet; prin urmare nimic nu împiedică sufletele morţilor să aibă şi ele aceste virtuţi, ca şi ale viilor ... dacă aceste suflete sunt pregătite după cuviinţă pentru primirea tainelor şi dacă Hristos, Sfinţitorul şi Săvârşitorul Jertfei, voieşte totdeauna să sfinţească şi doreşte oricând să se împartă pe Sine, atunci ce ar putea să împiedice împărtăşirea lor (a sufletelor morţilor – n.n.)? Absolut nimic!”[10] „Nu-i nimic de mirare dacă Hristos face parte, la masa sfântă, şi sufletelor eliberate de trupuri ... ”.[11]

„Sufletele dezlegate de trupuri, ... prin rugăciunile preoţilor şi prin mijlocirea Sfintelor Daruri se curăţesc cu adevărat şi primesc iertarea păcatelor deopotrivă cu cei vii. Dar în afară de aceasta, ele nu mai păcătuiesc cu nimic şi n-adaugă nici o vină nouă la cele vechi, după cum se întâmplă cu cei mai multi dintre vii, ci sunt fie iertate pe deplin de orice pedeapsă, fie măcar scutite pentru totdeauna de păcat... faptul că sunt eliberate de trup, le face să fie cu mult mai destoinice pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine decât dacă ar fi împreunate cu trupul”.[12]

Sfântul Vasile cel Mare compară viaţa cu o călătorie cu mai multe staţii: „Nu vi se pare oare că viaţa prezentă este un drum continuu, o călătorie marcată de vârste ca de nişte staţii? Îşi are începutul pentru fiecare om, cu durerile de naştere ale mamei, iar sfârşitul îl arată sălaşurile din morminte. La ele ne duce pe toţi călătoria asta; pe unii mai devreme, pe alţii mai târziu; unii călătoresc străbătând toate răstimpurile vieţii,  iar alţii nu poposesc nici în primele staţii ale vieţii lor.”[13] Dumnezeu a fixat un alt termen al ieşirii din viaţă, al morţii pentru fiecare dintre noi; El a porunceşte ca unora să se desfacă legăturile trupului mai curând, iar altora mai târziu, după cum voieşte.[14]

E mai uşor să trecem prin nenorocirile vieţii odată ce am fost învăţaţi că „fiind muritor am copil muritor şi că nimic din cele omeneşti nu e statornic şi nici nu rămâne necontenit la cei ce le au”.[15] „Tu, însă, gândeşte-te că n-a murit copilul tău, ci a fost dat înapoi; n-a răposat prietenul tău, ci a plecat într-o călătorie îndepărtată şi  pornit cu puţin mai înainte pe drumul pe care va trebui să mergem şi noi.”[16]

Una dintre modalităţile pe care le avem la îndemâna pentru a trece cu bine prin necazurile vieţii este să uşurăm „greutatea celor prezente cu nădejdea celor viitoare.”[17]

Adesea, nouă tuturor, ne place să amânăm sfârşitul nostru, moartea, cu o precizie diabolică, aşa cum gospodinile amână să facă prăjiturile sau curăţenia de Paşte pe săptămâna următoare; impresia că putem amâna moartea este un gând rău de la cel viclean, pe care primindu-l, ne înşelăm pe noi înşine, ne „auto-prostim” în mod gratuit; expresiile „mort nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare”, pe care le auzim uneori în biserică la sfintele slujbe dovedesc adevărul cutremurător: de multe ori moartea vine „ca un fur noaptea”[18], fără să ne aşteptăm şi răpeşte pe orişicine, fără să ţină seama de vârstă, de pregătire sau ne-pregătire, fără să-i pese de suferinţa adâncă pe care o lasă în urmă. De aceea, fraţi întru Domnul, trebuie să fim cu mare băgare de seamă ca atunci, în vremea ieşirii sufletului din trup, să fim îmbrăcaţi cu haina cea de nuntă care este viaţa curată plină de faptele bune (un suflet îmbăiat în „cada” Mărturisirii şi îmbrăcat cu virtuţile plăcute lui Dumnezeu).

După cum credem că există Dumnezeu, credem că avem un suflet şi un trup; după cum credem că avem viaţă în noi şi că suntem vii, aşa cum credem că fiecare dintre noi va fi judecat de Dumnezeu, în acelaşi fel trebuie să credem cu tărie că moartea e un fenomen natural care vine fără veste; dacă vom crede acest lucru ne vom strădui ca „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem”[19]. Nimeni dintre noi nu ar dori ca pentru câteva clipe de păcate amăgitoare să pierdem a doua oară raiul şi să intrăm la osănda iadului alături de demonii cei răi.

Acelaşi lucru ne vesteşte şi cartea „Urmarea lui Hristos”: „care este temeiul nădejdii tale că vei trăi vreme îndelungată, când în puterea ta nu stă măcar o zi? Câţi s-au înşelat şi fără de veste s-au despărţit de trup! ... acesta a căzut de sabie, acela s-a înnecat; acela mâncând, celălalt bând s-a sfârşit; unul a pierit prin foc, altul prin glonţ, al treilea de ciumă, al  patrulea de cuţitul tâlharilor, ...«viaţa omului trece ca umbra» (Psalmi 143,4).”[20] Autorul, Toma de Kempis continuă aşa: „«Fă-ţi acum prieteni», cinstind pe sfinţii lui Dumnezeu şi urmând faptelor lor, ca atunci când vei ieşi din lumea aceasta, «să te primească pe tine în corturile cele veşnice» (Luca 16, 9)”.[21]

Vreau să închei cu vorbele atât de frumoase ale înţeleptului: “Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.”[22]

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să facem toate lucrurile la vremea lor!

---

[1] Psalmi 48,7-10.

[2] Matei 10,28.

[3] I Petru 1,24.

[4] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 443.

[5] Aghiasmatarul mic, Ed Reîntregirea, Alba Iulia 1996, pp 39.

[6] Aghiasmatarul mic, Ed Reîntregirea, Alba Iulia 1996, pp 39.

[7] Prin sărindar se înţeleg rânduieli de pomenire făcute pentru morţi sau pentru vii la 40 de Liturghii în şir. Sărindarul este individual sau în obşte (Tipic bisericesc, p. 251)

[8] Pr. Prof. I. Constantinescu, Rugăciunile pentru cei morţi, în „Glasul Bisericii”, an XXXIV, nr. 7-8, 1975, p. 759

[9] Drd. Constantin Strugariu, Grija pentru cei morţi în cultul şi spiritualitatea ortodoxă, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CI, nr. 9-10, 1983, p. 688

[10] Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghi, EIBM al BOR, Bucureşti, 1997, pp 95.

[11] Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghi, EIBM al BOR, Bucureşti, 1997, pp 96.

[12] Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghi, EIBM al BOR, Bucureşti, 1997, pp 100-101.

[13] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 554-555.

[14] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 391.

[15] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 384.

[16] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 390.

[17] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 384.

[18] I Tesaloniceni 5, 2; „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru … De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni” (Matei 24, 42,44)

[19] Ectenia cererilor, Vecernie, Liturghier, EIBM al BOR, Bucureşti, 1995, pp 38.

[20] Urmarea lui Hristos, de Toma de Kempis, ed. „I.P. Arta Grafica”, Bucureşti 1991, pp 80-81.

[21] Urmarea lui Hristos, de Toma de Kempis, ed. „I.P. Arta Grafica”, Bucureşti 1991, pp 81.

[22] Ecclesiast 3, 2-5.