de Lucian OLARU
„Cel ce vrea să se mântuiască,
cu întrebarea să călătorească”
Toată viaţa omul caută ceva: cândva căuta aur; şi pentru că acela s-a epuizat, omul caută altceva: un loc de muncă, serviciu mai bun, adolescentul îşi caută o prietenă, un prestigiu trecător în societate, caută a-şi împlini visurile; pe plan trupesc omul caută alte plăceri, caută alte mijloace artificiale care să înmulţească, să înteţească plăcerile sau să le diversifice, dar omul credincios îl caută pe Dumnezeu!
Omul îl caută pe Dumnezeu pentru că şi Dumnezeu îl caută pe om. A venit Domnul Iisus pe pământ „să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”[1], să caute „drahma” cea pierdută, să găsească oaia cea rătăcită prin munţii păcatelor şi ai uitării de Dumnezeu, pe care găsind-o, cu puterile cereşti să o aşeze în casa Lui, în Rai. Găsindu-l pe om, Domnul Iisus bate răbdător la poarta sufletelor noastre şi aşteaptă să Îi deschidem ca să intre la noi şi să Îşi facă lăcaş în noi[2]prin Duhul Sfânt.
Prin cuvintele din sfânta Evanghelie, Iisus ne îndeamnă adesea să nu fim superficiali în scurta viaţă pământească, ci să ne angajăm cu seriozitate în aflarea sensului vieţii pământeşti care este păzirea poruncilor, iar ca premiu, să „furăm” moştenirea vieţii veşnice în rai! Prin cuvintele „căutaţi şi veţi afla” ne aminteşte Domnul Iisus „că oricine caută află, şi celui care bate i se va deschide”, cine cere primeşte, „Cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească.”
Căutarea este esenţială pentru om, fiecare caută fericirea, caută să simtă că este împlinit, că este iubit, că este apreciat la justa lui valoare; cei tineri caută să îşi facă un (re)nume în viaţă, să reuşească în afaceri şi fiecare îşi caută o profesie potrivită după gustul fiecăruia; în linii generale fiecare om caută Fericirea, adică pe Dumnezeu, dar nu Îl caută acolo unde trebuie,
Îl caută acolo unde nu-i
Nădejdea toată-n oameni
Nesocotit ţi-o pui![3]
Cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieţii este un scurt dar important capitol din Dogmatica Ortodoxă; el se referă tocmai la întâlnirea fiecărui om cu Dumnezeu în anumite momente ale vieţii, de obicei în momente limită, în situaţii de criză, adeseori dramatice. Renumitul părinte ortodox Iosif Trifa (1888-1938), conclude că viaţa sa pe pământ a însemnat 30 de ani de suferinţe adânci şi boli: primii 15 ani, suferinţa i s-a părut a fi un blestem, un demon negru; însă următorii 15 ani a simţit că suferinţa este de fapt un înger şi o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru om, căci te apropie foarte mult de El[4]. În suferinţă îl aflăm mult mai uşor pe Dumnezeu, Îl simţim şi Îl pricepem; El este cu noi tot timpul, atâta doar că nu îl vedem cu ochii trupeşti. Răbdarea necazurilor, suferinţelor şi bolilor care ni se întâmplă în viaţă fără cârtire, asumându-ne suferinţa cu încredere în Dumnezeu, este cel mai bun şi mai performant „motor de căutare” şi metodă de descoperire a lui Dumnezeu în viaţa noastră pământească!
Dintre pildele despre căutare din Evanghelie, amintim pe acestea două: cea cu drahma pierdută, când femeia caută drahma pierdută iar atunci când o găseşte cheamă prietenele şi se veseleşte cu mare bucurie; a doua, pilda cu oaia cea pierdută, în care păgubitul „lasă totul baltă”, lasă cele 99 de oi în staul şi pleacă în căutarea oii pierdute, pe care aflând-o, mai mare este bucuria aceasta decât pentru celelalte 99 de oi care nu s-au pierdut.
Dragi credincioşi, noi oamenii suferim de un mare necaz, de o mare pagubă: aceea că am pierdut pe Dumnezeu, L-am rătăcit pe undeva prin cotloanele sufletului nostru. La fel ca în pildele de mai sus, ar fi extraordinar de frumos dacă am lăsa cele „99” de deşertăciuni şi fleacurile lumii acesteia stricate de păcat şi am lega prietenie adâncă, veşnică cu Dumnezeu.
Cel mai mare (re)nume pe care şi-l poate face un om pe acest pământ este acela de prieten al lui Dumnezeu, co-mesean cu Domnul Iisus Hristos. Să aderăm cu toţii la Partidul lui Iisus Hristos, să ne stabilim permanent în staulul duhovnicesc al Bisericii Lui, unde tot cel ce cheamă numele Lui, se va mântui[5].
Sf Pavel – vechiul Saul din Tars – l-a căutat insistent pe Dumnezeu, chiar prigonindu-L inconştient ... şi Iisus nu a întârziat să I se reveleze pe drumul Damascului, convertindu-l în Pavel - apostolul neamurilor. De cele mai multe ori căutarea presupune chin şi zbucium, durere intensă care se manifestă ca un „foc curăţitor”, pentru că în urma acestui zbucium adânc ni se revelează răspunsul mult aşteptat. Apostolul neamurilor, era într-o profundă căutare a lui Dumnezeu; simţind că nu este îndeajuns de mulţumitoare împlinirea pe din afară, doar a literei legii Vechiului Testament, Pavel persecută pe creştinii primelor veacuri până când realmente îl găseşte pe Domnul Iisus pe drumul Damascului; această căutare-aflare se va concretiza în ceea ce noi cunoaştem azi sub numele de sfântul apostol Pavel, care nu îl va mai trăda (prigoni) pe Iisus ci îl va iubi nespus, îşi va dedica întreaga viaţă trup şi suflet lui Iisus cel răstignit şi înviat. Să subliniem că o căutare adevărata cere insistenţă, răbdare, dăruire necondiţionată, iar la început căutarea presupune chiar un eşec parţial.
O frumoasă priceasnă în cinstea sfinţilor Petru şi Pavel apostolii, spune aşa:
Hristos îl alege pe Simon – pescarul
Şi Petru-l numeşte în apostolat,
Pe Pavel din duşman îl schimbă în prieten
Şi-l face apostol cu zel înfocat.
Cu dragoste mare ei merg după Domnul
Hristos îl proclamă, Fiu Dumnezeiesc;
Îar El drept răsplată în slavă îi ridică
La viaţa aceasta şi-n raiul ceresc.
Prin glas şi prin carte ei predică crucea
Şi focul iubirii aprins de Hristos,
Biserica creşte în inimă-n suflet
Sfinţind prin credinţă pe cel păcătos.
Neron împăratul în temniţă-i puse
Pe urmă la moarte crud i-a osândit,
Şi Pavel îşi dete sub sabie capul...
Iar Petru pe cruce muri răstignit.
Aşa cum am spus, un eşec parţial în planul căutării lui Dumnezeu este inevitabil din cauza nepriceperii noastre, a nestatorniciei inimii noastre şi a ispitelor şi a înşelărilor venite de la diavolul pentru a ne determina să renunţăm ... de aceea noi trebuie să stăm tari în credinţa şi-n nădejdea în Domnul Iisus şi să nu ne dăm bătuţi orice ar fi. Şi în planul vieţii pământeşti moartea este un eşec inevitabil, un aparent deznodământ tragic, o dramă umană (pentru omul fără de Dumnezeu), pe când iubitorii şi cinstitorii de Dumnezeu, sfinţii au sfârşit murind pentru Cauza lor, au fost prădaţi şi de ultima brumă de avere pământească, trupul lor, dar apoi s-au dus la cer!
Odată cu moartea le-a ieşit în cale Hristos care îi aştepta de veacuri ca să-i îmbrăţişeze!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu