de Lucian Olaru
1. Relatarea Parabolei despre iconomul necredincios; 2. Ce este un iconom necredincios? 3. Sfântul Teofilact al Bulgariei: interpretarea pildei; 4. Sunt eu astăzi iconom necredincios? 5. Atunci când vom fi scoşi din iconomie
"Deisis", Icoana cu Domnul Iisus Hristos Judecător, având alături pe Preacurata Maica Sa şi pe Sfântul Ioan Botezătorul ca permanent rugători şi mijlocitori pentru oameni. (Icoană mozaic la Mănăstirea Vatopedi).
În Sfânta Evanghelie de la Luca se aminteşte întâmplarea cu Fiul Risipitor[1]care a cheltuit fără socoteală averea tatălui său, trăind în desfătări. Cu toate acestea, tatăl fiind bun la inimă, l-a primit înapoi şi l-a iertat. Iertarea are o valoare deosebită înaintea lui Dumnezeu – a cărui avere şi noi o risipim adesea; prin iertare se şterge orice datorie, orice greşeală şi orice rău, pentru că Dumnezeu este Bun şi iartă repede; El nu ţine mânie. Aceasta o ştim cu toţii! Noul Testament este plin de asemenea exemple. Amintesc de femeia păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul; vameşii cu păcătoşii care mâncau la masă cu Iisus şi se bucurau de prietenia Lui; amintesc tâlharul cel răstignit, care în ultimele clipe de viaţă pământească, fiind întins pe cruce lângă Iisus, a câştigat Raiul rostind doar câteva cuvinte. Să amintesc şi de Saul din Tars, cel care va deveni Apostolul Pavel. El prigonea Biserica lui Hristos şi credea că Îl cinsteşte şi Îl apără pe Dumnezeu în acest fel. Pe aceştia şi pe mulţi alţii, Domnul Iisus i-a primit, i-a iertat, i-a miluit şi le-a descuiat uşile Raiului.
1. Relatarea Parabolei despre iconomul necredincios
În vremea când Iisus călătorea din Galileea spre Ierusalim, după ce a povestit Parabola cu Fiul Risipitor[2], le-a vorbit ucenicilor despre un iconom necredincios. Şi spune aşa:
“Era un om bogat care avea un iconom şi acesta a fost pârât lui că-i risipeşte avuţiile. Şi chemându-l, i-a zis: Ce este aceasta ce aud despre tine? Dă-mi socoteala de iconomia ta, căci nu mai poţi să fii iconom. Iar iconomul a zis în sine: Ce voi face că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce voi face, ca să mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomie. Şi chemând la sine, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său, a zis celui dintâi: Cât eşti dator stăpânului meu? Iar el a zis: O sută de măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci. După aceea a zis altuia: Dar tu, cât eşti dator? El i-a spus: O sută de măsuri de grâu. Zis-a iconomul: Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci. Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii. Şi Eu zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice. Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept. Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa pe cea adevărată? Şi dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru?”
2. Ce este un iconom necredincios?
Iconom se mai numeşte şi administrator sau intendent; este cel care ţine cheltuielile unei case sau ale unei instituţii; ţine socotelile despre cine, cât şi ce datorează stăpânului său; un iconom este o persoană care face cheltuieli cu grijă; cu economie; este o persoană strângătoare care nu face cheltuieli inutile[3].
Ei bine, această persoană de încredere a fost pârâtă că nu îşi face bine treaba; în loc să fie strângătoare, să facă economie şi să fie credincioasă angajatorului, ea este reclamată că risipeşte avuţiile; este infidelă, nerecunoscătoare, nedreaptă. Acest iconom necredincios este chemat să dea socoteală de iconomia lui pentru că nu mai poate să fie iconom. Nu primeşte nici un avertisment, nu primeşte nici o mustrare şi nici o şansă de a se corecta; de a-şi răscumpăra greşeala. De la o zi la alta trebuie să se reformeze, să se reorganizeze, să identifice alt posibil angajator sau să-şi schimbe felul slujbei; să-şi câştige pâinea într-alt fel. Munca de jos îi pare că este nepotrivită, iar să cerşească îi este ruşine.
Ingeniozitatea iconomului este lăudată chiar de către stăpân, deşi fusese păgubit de două ori: întâi că a risipit avuţia pe care fusese angajat să o chivernisească cu atenţie; iar apoi, pentru că după ce este dat afară din serviciu, falsifică registrele cu datornici pentru a-şi atrage bunăvoinţa lor. Se pare că ar fi redus datoriile faţă de stăpînul său prin eliminarea dobînzilor cămătăreşti ascunse sau prin eliminarea comisionului personal pretins înainte de semnarea actelor. Iconomul avea autoritatea de a se ocupa de afacerile moşiei. El putea vinde, împrumuta, aduna, ierta sau putea plăti datorii în numele stăpînului său. Datornicii erau din aceia care luaseră bunuri de la moşie fără să plătească, aşa cum se obişnuieşte şi astăzi pe la ţară, oamenii mai săraci, să cumpere din magazin pe caiet, adică pe datorie; datornicii puteau fi arendaşi care s-au înţeles să plătească renta anuală cu o cantitate fixă de produse.
“Să sap, nu pot! Să cerşesc, mi-e ruşine!”[4]Ameninţarea de a fi dat afară este înlocuită cu speranţa că va fi primit bine de datornicii pe care îi va favoriza. De aceea, el reduce obligaţiile financiare ale debitorilor în dauna stăpînului său, şi îşi face mulţi prieteni prin bogăţia nedreaptă. Iconomul este într-adevăr priceput: ştie să se folosească de mijloacele aflate la-ndemână, asigurîndu-şi astfel viitorul. El nu preţuieşte banii ci, "lăsând de la el", pune preţ mai mare pe viitoarea bunăvoinţă a celor cărora le scădea datoriile fără a-i împovăra mai mult.
3. Sfântul Teofilact al Bulgariei: interpretarea pildei
Este în obiceiul textelor din Sfânta Evanghelie ca dincolo de înţelesul literal sau istoric, să aibă şi un înţeles ascuns, duhovnicesc, pentru că Domnul Iisus ne-a spus acestea mai ales pentru înţelesul şi sporul duhovnicesc al fiecăruia dintre ascultătorii Săi.
Să încercăm să vedem acum înţelesul duhovnicesc care iese din Parabola cu iconomul necredincios, aşa cum îl explică sfântul Teofilact al Bulgariei (1055 – 1107). Acesta a trăit la mijlocul secolului al 11-lea şi începutul celui următor, şi a fost arhiepiscop al Ohridei, care era capitala regatului Bulgar de atunci. Este cunoscut în întreaga lume ortodoxă pentru comentarile sale exegetice la Sfânta Scriptură. Iată ce spune:
“Voieşte Domnul ca să ne înveţe pe noi să chivernisim bine bogăţia ceea ce ni s-a dat nouă, … că nu suntem stăpâni ai averilor… ci iconomi suntem ale celor străine, ce sunt încredinţate nouă de la Stăpânul… Apoi, după ce nu am întrebuinţat iconomia bogăţiei după ţelul şi voinţa Stăpânului, ci la desfătările noastre, pe cele date rău cheltuindu-le, ne aflăm ca iconomi ce suntem pârâţi… Şi atunci când vom fi pârâţi, vrând să ne schimbe Stăpânul de la iconomia averilor, adică să ne scoată din viaţa aceasta – iar după mutarea cea de aicea vom şi da socoteala de iconomie – . Dacă vom fi înţelepţi, vom cunoaşte măcar şi târziu ceea ce se cuvenea a face… Să-i facem împreună părtaşi ai acestor bani (ai nedreptăţii) pe fraţi, ca, atunci când vom lipsi de aici (vom fi scoşi din iconomie) – adică atunci când ne vom duce din viaţa aceasta – , să ne primească pe noi săracii în corturile cele veşnice. Pentru că săracilor celor întru Hristos li s-au dat spre moştenire corturile cele veşnice, întru care pot să-i primească pe cei care aici s-au făcut prieteni cu dânşii prin dăruirea banilor. Dar, de vreme ce ne aflăm îconomi ai nedreptăţii, fiindcă cu nedreptate ţinem la noi pe cele ce altora le sunt rânduite, să nu rămânem cu totul întru această neomenie, ci să împărţim săracilor, ca să fim primiţi de dânşii în corturile cele veşnice.”[5]
Averile pe care ni le dă Stăpânul în această viaţă trebuie să le folosim după scopul şi voinţa Stăpânului ca iconomi buni şi credincioşi. Însă dacă le folosim pentru desfătările noastre, atunci suntem iconomi nedrepţi, vom fi pârâţi lui Dumnezeu şi vom fi daţi afară din iconomie; vom fi concediaţi şi chiar pedepsiţi.
Să fim atenţi că trebuie să dăm socoteală dacă am fost nedrepţi; să folosim cu grijă banii “nedreptăţii”, adică banii care voiam să-i risipim pentru desfătări personale; să îi ajutăm pe săraci aşa cum ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos[6]: dacă sunt goi, să le oferim îmbrăcăminte; dacă sunt flămânzi, să îi ajutăm cu hrană; însetaţi fiind, să le dăm apă, căci şi numai un pahar cu apă rece dacă vom oferi celui însetat, vom primi răsplată de la Dumnezeu[7]. În ziua aceea când ni se va cere socoteala, când registrele faptelor noastre bune şi rele se vor deschide, nu va mai fi timp să lucrăm ceva. Nici să cerem milă sau îndurare; ştim că au fost socotite “nebune” fecioarele care au cerut acest lucru[8], pentru că era prea târziu.
În Psaltire se găseşte un verset foarte frumos care spune că: “Toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută”[9]; aceasta înseamnă că faptele bune se fac în tot timpul vieţii pământeşti. La fel, înţeleptul Solomon spune că cine are milă de sărman împrumută pe Dumnezeu[10], iar Dumnezeu, ştim că întotdeauna îşi plăteşte datoriile şi că El niciodată nu rămâne dator.
Împărăţia lui Dumnezeu se cuvine de drept săracilor întru Hristos, aşa cum aflăm din Parabola cu Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr[11]. Trebuie ca prin milostenie să ni-ifacem prieteni pe săraci, şi aşa să convertim bogăţia stricăcioasă într-una nestricăcioasă şi veşnică. Omul care este credincios în puţina bogăţie a vieţii pământeşti, şi în mult este credincios, adică este vrednic de bogăţia cea adevărată; de aceea va primi de la Dumnezeu bogăţia statornică, cerească şi veşnică. Însă omul care este nedrept şi este pironit în bogăţia puţină şi trecătoare de pe pământ cheltuind-o în desfătări egoiste, acela nu va primi bogăţia cea adevărată, ci va fi concediat ca un iconom necredincios şi nedrept.
Această parabolă ne îndeamnă pe toţi ca să ne pregătim pentru momentul eshatologic – care este Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu – prin folosirea cu grijă şi fără abuz a bunurilor materiale. Domnul Iisus ne-a învăţat că trebuiesc adunate numai acele averi pe care molia nu le mănâncă, rugina nu le strică, iar furii nu le sapă şi nu le fură[12]. Aceasta nu înseamnă altceva, decât împărţirea averilor cu săracii. Acest lucru ar putea mântui şi azi pe un tânăr bogat asemănător cu cel din Evanghelie[13], care ştim că a plecat întristat de lângă Iisus; de asemenea, ar putea feri şi azi de căderea în iad un alt bogat, asemănător cu bogatul nemilostiv[14]care l-a neglijat total pe săracul Lazăr. Modul cum bogăţia poate fi convertită în valori spirituale este dezvăluit de atitudinea vameşului Zaheu, cel care l-a primit în casa lui pe Învăţătorul Iisus, bucurându-se[15]. Drept recunoştinţă, Zaheu a făcut acea declaraţie în auzul tuturor celor prezenţi: “Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”[16].
4. Sunt eu astăzi iconom necredincios?
Noi toţi ne aflăm în situaţia iconomului nedrept care a primit dreptul de a lucra pe moşia lui Dumnezeu. Ne naştem în această lume şi primim viaţa pe care Dumnezeu aşteaptă să o gestionăm fiecare după priceperea lui; în funcţie de ce fel de talanţi a primit, şi câţi a primit fiecare; celui cu mult, i se va cere mult; celui cu puţin, i se va cere puţin[17]. Greşelile pe care la facem faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştrii, este nevoie să le răscumpărăm. Să facem o faptă bună de aceeaşi valoare ca şi fapta rea cu care am greşit. Ştim din Sfânta Evanghelie că Domnul Iisus ne-a promis că dacă iertăm celui ce ne-a greşit cu ceva, ne va ierta şi El nouă păcatele; iar dacă nu, şi El va ţine seama de toate faptele noastre rele.
Fiecare dintre noi avem datornici în această viaţă; chiar dacă nu este vorba de averi sau bani, cu toţii datorăm ceva, vreunuia de lângă noi: uneori datorăm respectul cuvenit fără să şi achităm această datorie a respectului: de exemplu părinţilor care ne-au crescut; sau copiii – profesorilor care i-au învăţat carte. Alteori datorăm scuze cuiva pentru o ofensă reală sau imaginară şi nu achităm scuza datorată. Câteodată datorăm politeţe sau bun simţ vreunui străin, însă nu ne cerem scuze pentru că acest lucru ne scapă din vedere, sau suntem în mare grabă şi astfel rămânem datori. Bine-nţeles că şi alţi oameni au datorii de felul acesta faţă de noi şi uită să le plătească: să-şi ceară scuze, să repare vreun rău făcut nouă cu intenţie sau fără să vrea; sau poate copiii nu sunt respectuoşi cu profesorii lor. Aceste datorii este bine să le reducem, sau chiar să le ştergem cu totul, aşa cum ne învaţă Domnul Iisus Hristos; am putea uneori să le răbdăm, să le trecem cu vederea, ca și când nu le-am vedea, ca și când nu le-am înțelege; ca şi când nu suntem noi ţinta acestora; şi atunci Iisus va ierta toate datoriile pe care şi noi le avem faţă de El.
Atât de bun este Dumnezeu cu noi!!! Întotdeauna ne dă şi bogăţie, ne dă şi sănătate, ne dă şi bucurie şi lumină în suflete; din averea Lui nemărginită. Din Vistieria Bunătăţilor Lui. Acestea sunt pentru noi bogăţie nedreaptă, pentru că o primim pe nedrept, fără să fie meritul nostru şi fără să ni se cuvină. Noi o primim, ne bucurăm de ea, o folosim, însă nu mulţumim deloc pentru ea. O socotim că ni se cuvine de drept, prin lege; că obligatoriu, trebuie să ni se ofere aceste daruri. Cu toţii credem că aşa trebuie să fie. Că este dreptul nostru prin naştere!
S-a gândit cineva, după ce s-a născut, părinţii lui sau chiar el când creşte mai mare, s-a gândit cineva să mulţumească lui Dumnezeu pentru că are doi ochi şi vede cu ei? Poate prea puţini! A mulţumit cineva lui Dumnezeu că nu este olog, că are două picioare şi că poate să le folosească, că poate să fugă şi să meargă singur unde vrea? Bine-nţeles că prea puţini! Este normal să te naşti funcţional: cu doi ochi, cu două mâini şi cu două picioare, o gură şi cu o minte întreagă, sănătoasă.
Oamenii care se nasc bolnavi sunt nişte accidente genetice, aşa cum sunt accidentele de tot felul, care provoacă tot felul de lipsuri celor cărora li se întâmplă. Ele sunt lăsate cu rânduială de către Dumnezeu. Este de dorit ca fiecare dintre noi să recunoască bogăţia darurilor lui Dumnezeu pentru noi oamenii, şi să mulţumească negreşit. Ce frumos este că eu văd şi nu sunt orb, aşa cum era orbul din Evanghelie! Ia să mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta! Ce bine este că eu am picioare sănătoase şi nu sunt precum slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda! Ia să mulţumesc lui Dumnezeu! Ce de treabă este Dumnezeu!!! Că eu sunt şi cu mintea întreagă, pot să şi vorbesc, să aud, să cânt, şi să scot chiote de veselie! Nu sunt ca şi omul surd şi mut din Evanghelie pe care L-a vindecat Iisus. Ia să mulţumesc şi eu lui Dumnezeu pentru mine, şi pentru copiii mei!
5. Atunci când vom fi scoşi din iconomie
Vine un moment în viaţă – când fără prea multe explicaţii, uneori chiar subit, pe neaşteptate, – când firul vieţii se întrerupe pentru că ghemul vieţii s-a terminat. Pentru unii este un moment mult aşteptat, râvnit chiar, pentru că acest moment pune capăt suferinţei. Este posibil ca moartea să se întâmple la o vârstă fragedă sau chiar extrem de fragedă; după cum crede Dumnezeu de cuviinţă. Alteori acest fenomen are loc la adânci bătrâneţe, după o viaţă îmbelşugată, cu bune şi cu rele, însă o viaţă care a fost trăită din plin. Ei bine, moartea nu este decât scoaterea fiecăruia dintre noi din serviciul de iconomie sau de administrare al vieţii noastre pământeşti dar şi al averilor şi bunurilor materiale pe care le-am avut la dispoziţie în timpul vieţii. Odată scoşi din iconomie, odată ce murim, ne vom prezenta în faţa lui Dumnezeu pentru judecată, pentru răsplată sau pedeapsă.
Fidelitatea şi ascultarea noastră faţă de Dumnezeu trebuie să iasă la iveală în toată vremea, indiferent dacă Dumnezeu ne dă mult sau puţin de administrat în această viaţă, aşa cum ne-a spus Iisus:
“Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept. Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa pe cea adevărată? Şi dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru?”[18]. Aceasta înseamnă că însăşi viaţa noastră trebuie să o cheltuim bine.
Din parabola aceasta învăţăm să fim credincioşi în bogăţia nedreaptă, primită pe nedrept de la Dumnezeu, pentru ca El, văzând fidelitatea noastră, să ne dea bogăţia cea adevărată şi viaţa veşnică cu El. Iar dacă ni-i facem prieteni pe sfinţi prin mijlocirea bogăţiei lumeşti, dacă ajutăm pe săraci, pe văduve şi pe orfani, atunci sfinţii din ceruri ne vor primi în locuinţele lor cele veşnice. Acest lucru îl ştim tot de la Domnul Iisus atunci când zice: “Faceţi-vă prieteni prin bogăţia nedreaptă, pentru ca, atunci când ea vă va lipsi, ei să vă primească în corturile cele veşnice” [19]. Ceea ce ai agonisit rău, întotdeauna, să întrebuinţezi spre bine.
Chiar şi târziu, în ultimul ceas, să ne facem prieteni din banii nedreptăţii. Să ţinem minte totdeauna că noi nu suntem stăpânii averilor, că nimic nu avem al nostru şi că suntem doar nişte iconomi pentru scurtă vreme ai averilor străine[20]. Iar atunci când vom lipsi de aici, când vom fi daţi afară din iconomie şi vom merge dincolo la Judecată, Dumnezeu să ne încredinţeze adevărata bogăţie şi viaţa veşnică.
[1]a risipi = a irosi bani, averi; a cheltui fără socoteală, https://dexonline.ro/definitie/a%20risipi
[2]Luca 16, 1-12
[5]Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Editura Sofia, Bucureşti, 2007, p 224
[6]Matei 25, 35-40
[7]Matei 10, 42
[8]Matei 25, 2
[9]Psalmi, 36, 26
[10]Pildele lui Solomon 19, 17
[12]Matei 6, 20
[13]Matei 19, 16-24
[14]Luca 16,19-34
[15]Luca 19, 1-10
[16]Luca 19, 8
[17] Luca 12, 48: “Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere”; http://www.bibliaortodoxa.ro
[20]Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Editura Sofia, Bucureşti, 2007, p 224.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu