[Referat din partea prof. Ciungu Ion
la aria curriculară „Om şi societate”]
„Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin !”
„Tragedia decapitării lui Brâncoveanu… a înfiorat întreaga creştinătate. Vestea a străbătut ca fulgerul în Occident şi a fost notată cu groază de ziarele contimporane. Îndeosebi marile ziare franceze ale timpului Le Journal historique sur les matières du temps, din Verdun, Gazette de France, Mercure Galant, aduceau la cunoştinţa cititorilor grozăvia executării lui Brâncoveanu sub ochii sultanului.”[1]
„ `Turcii înşişi au găsit multă barbarie şi ferocitate în această acţiune`, înştiinţa în 1715 pe Ludovic al XIV-lea, ambasadorul francez la Constantinopol, Des Alleurs.”[2]
„Cu atât mai mult vestea aceasta a zguduit conştiinţele româneşti.
Învinuirile aproape făţişe care se aduceau stolnicului Constantin Cantacuzino şi fiului său Ştefan, învinuiri care şi-au găsit expresia în cronicile timpului şi ajunseseră până la urechea lui Dimitrie Cantemir în Rusia, erau un ecou al indignării populare, neştiutoare a mrejelor de intrigi de peste hotare.
În aceste împrejurări, un cărturar mărunt din mulţimea anonimă a alcătuit o cronică în versuri asupra tragediei lui Brâncoveanu şi a copiilor săi.”
Din Cronica rimată a morţii lui Constantin Brâncoveanu ( sau Cântecul lui Constantin-vodă cel Bătrân ) „a crescut apoi frumoasa baladă populară a lui Alecsandri, Const. Brâncoveanu, reprodusă, pe vremuri, în toate manualele de clasele primare.”[3]
De la sfârşitul lunii octombrie 1688, până în Joia Paştilor 1714, Constantin Brâncoveanu a fost domnitor sau prinţ al Ţării Româneşti, menţinând şi cultivând politica domnitorului care l-a precedat, unchiul său Şerban Cantacuzino ( 1678 – 1688 ), plătind haraci turcilor, dar la nivel diplomatic plănuind cu creştinii mai puternici lupte pentru a-i determina să se retragă din Europa.
Kara Mustafa, marele vizir, ajunsese cu multă armată, în vara anului 1683, lângă Viena şi intenţiona să o cucerească şi să o transforme în capitală europeană a turcilor. Ar fi reuşit să-i cucerească pe habsburgi, dacă nu ar fi intervenit papa Inocentiu XI, care l-a determinat pe Ioan Sobieski, regele Poloniei, să plece în apărarea Vienei.
Liga Sfântă, înfiinţată în 1684, între Imperiul Habsburgic, Polonia, Veneţia şi Sfântul Scaun, avea drept scop să-i alunge pe turci din Europa. Ulterior şi Rusia a aderat la Liga Sfântă.
În vara anului 1688, Constantin Brâncoveanu, în calitate de cancelar al ţării ( marele logofăt al divanului ), a făcut parte dintr-o delegaţie cu misiunea de a-i convinge pe austrieci să-şi retragă trupele din Ţara Românească pentru a nu-i provoca pe turci. Generalul italian Federico Veterani, la comanda împăratului austriac Leopold I intrase cu armata în Ţara Românească şi îşi avea cartierul general la Câmpulung. Brâncoveanu a ţinut legătura cu Veterani şi după acea misiune şi a făcut o impresie bună, încât într-o cronică vieneză este descris ca „Uomo sagace e molto politico”[4], adică om sagace ( perspicace ) şi foarte politic, ( sau multilateral, avansat, din punct de vedere politic).
„Altân bei”, adică prinţ al aurului, este porecla pe care turcii i-au dat-o lui Brâncoveanu, dat fiind faptul ca în raport cu ei el de multe ori a fost silit să rezolve problemele dându-le mult aur.
„Ghiaur hain”, adică creştin rău, este o altă poreclă pe care turcii i-au dat-o, acuzându-l astfel de infidelitate faţă de ei.
„Martir creştin” este considerat Constantin Brâncoveanu , împreună cu cei patru fii ai săi ( Constantin, Ştefan, Radu şi Matei ) şi cu sfetnicul său ( Ianache Văcărescu ), de către Biserica Ortodoxă Română, începând din anul 1992, având zi de pomenire în calendar pe data de 16 august.
Rămas orfan de tată de la vârsta de un an, Constantin Brâncoveanu l-a numit tată pe unchiul său dinspre mamă, pe stolnicul Constantin Cantacuzino[5], care studiase în Italia, la Padova, şi care i-a devenit sfetnicul cel mai important în timp ce era domnitor.
I. La nivel istorico-politic, Brâncoveanu a preferat să se înjosească în faţa creştinilor decât să mai aibă de a face cu păgânii turci.
“ Când în vara anului 1703, s-a înapoiat de la Adrianopol reuşind să-şi păstreze scaunul domnesc şi viaţa cu grele pungi de aur[6], Constantin vodă a mărturisit intimilor lui că ar prefera să cerşească la creştini decât să mai fie obligat să se mai ducă încă o dată la Poartă.”[7]
Atunci, în 1703, Brâncoveanu a fost silit să accepte dublarea haraciului. Astfel s-a ajuns la 136.201 taleri ca plată a tributului din partea Ţării Româneşti către Imperiul Otoman. O oaie avea valoarea unui taler. “ O treime din bugetul anual al ţării era vărsat hasnalei împărăteşti sau înalţilor dregători.”[8]
După alte surse de informare, în 1703 haraciul a ajuns să fie 120.000 de taleri.[9]
Oricum, era mult, încât uneori impozitul asupra ţăranilor români era luat de două ori.
În 1705, într-o scrisoare către judele Braşovului, Brâncoveanu exprima situaţia astfel: “…Ajungând ţara aceasta la mare greu […] ne-au încărcat ( turcii , n.n.) cu dările cât iaste cu peste putinţa săracilor, şi nu mai contenesc cu cerutul; ci având pas şi supărare de bani, n-am mai avut ce să facem într-alt chip şi am scos seama a doua de vite.”[10]
Anton Maria del Chiaro, secretarul pentru limbi occidentale al domnitorului, referindu-se la fiscalitatea dură aplicată de Brâncoveanu asupra românilor scria că “ principele Constantin Brâncoveanu jumuleşte ţara fără să o facă să ţipe.”[11]
În anul “1713, din cauză că muriseră multe vite, încasările din birul văcăritului scăzuseră. În această situaţie voievodul a dat o `carte de văcărit ce s-au scos pre dobitoace şi pre numel[e] oamenilor`. Cartea, întocmită la 26 decembrie acel an, prevede ca `afară de veliţii boiari şi călugări, […] aceştia să nu dea nimic de numele lor, numai vitele să-şi plătească. Iar alalţi […] verice fel de om va fi să-şi plătească numele`. Deci, `de cal, de bou şi de tot dobitocul câte bani 44` iar de `numele vostru câte bani 66 şi cei cu vite şi cei fără vite, verice fel de om ar fi`. `Cartea` mai prevede ca cei care se ascund, fie oameni, fie animale `să le ia tot îndoit şi de nume şi de vit[ă]`, iar căpităniile lor să fie trimise la Bucureşti `în butuci ca să ia mare pedeapsă de la domnia mea`. La fel, dijmele ce se plăteau la vămi erau foarte mari. Se lua vama `de la tot omul`, ori `ce fel de bucate ar vinde`, toţi `care trec cu marfă şi cu vite, slugile domniei mele să ia dijmărit la tot omul` , scutiţi fiind `boierii mazili`, `boierii aleşi` şi `mănăstirile cele mari`.” [12]
Pe lângă haraciul anual erau multe plocoane de dat turcilor. Amintesc acum doar faptul că “ În august 1702 s-au trimis la Odriu (=Adrianopole), 12.500 de taleri pentru plocoanele noului `vezerlîc`. Şi cum în tot timpul domniei lui Brâncoveanu s-au schimbat 20 de viziri, plocoanele erau foarte dese. La 25 aprilie 1696, voievodul a oferit pentru `plocoanele bairamului` 36.360 taleri din care 10.000 împăratului; câte 5.000 de taleri vizirului şi sultanei validé şi alte sume mici altor dregători otomani.”[13]
Aceasta fiind situaţia în raport cu turcii, Brâncoveanu a cultivat relaţiile cu creştinii mai puternici, adică cu austriecii, cu italienii şi cu ruşii, contra turcilor, aşa cum fuseseră pornite de înaintaşul său Şerban Cantacuzino. Dar şi cu creştinii orientali, aflaţi sub cucerirea turcilor.
“ Solii lui băteau drumurile mereu până la Viena şi până în Italia. În 1701, papa Clement al XI-lea asigura într-o scrisoare pe domnul român despre preţuirea lui deosebită şi despre buna lui voinţă, iar ambasadorii veneţieni în Constantinopol, Lorenzo Soranzo şi Bailo Ascanio Giustiniani, comunicau dogelui, în 1703, excelentele lor legături cu Brâncoveanu. În bogata şi puternica cetate a lagunelor, unde avea de altfel şi un agent al său, îşi trimise Brâncoveanu, în ultimii ani grei ai domniei sale, când se simţea pândit de lăcomia vizirilor şi minat de intrigile alor săi, o buna parte din avere: peste o jumătate de milion de taleri, depuşi în Banca publică a Veneţiei, cu o dobandă de 3% şi 4%.”
Pentru a nu extinde prea mult articolul de faţă, mai amintesc doar faptul că doctorul Pylarino, recomandat lui Brâncoveanu de bailul Veneţiei, “se stabilise în Bucureşti, se însurase la noi, şi devenise protomedicul curţii lui Brâncoveanu, punând în această calitate, sub influenţă veneţiană, bazele primului spital românesc, Colţea.”[14]
“ În 1692, patriarhul Dositei al Ierusalimului a trimis la Moscova pe arhimandritul Hrisant Notara. Acesta ducea ţarului veşti din Turcia şi asigurarea că dacă ruşii vor ataca cetăţile turceşti de la Marea Neagră, voievozii români se vor ridica de îndată împotriva turcilor.”[15] “ Dar intervenţia înaltului ierarh a rămas fără ecou. Cu toate acestea, Constantin vodă, care fusese informat despre demersul arhimandritului Notara, a trimis şi el mai târziu, în toamna anului 1697, la Moscova, pe Gheorghe Castriotul, originar din Castorie, stabilit la curtea lui Brâncoveanu unde a ocupat rangul de postelnic şi apoi de mare comis, pentru a reînnoi relaţiile diplomatice stabilite de arhimandritul Isaiia…”.
“În anul 1700 , Constantin vodă a fost decorat cu un mare ordin rus – Sf. Andrei” .
“ Iar în anul 1701, Constantin vodă ca şi cei doi fraţi Cantacuzino au primit din partea ţarului dreptul de azil în Malorusia.” [16]
În anul 1702, “ Constantin vodă a trimis la Moscova, ca rezident permanent al Ţării Romaneşti dar şi al Moldovei, în locul lui Panaghiot din Rodos, rechemat, pe David Corbea, fiul preotului din Şcheii Braşovului.”
Revenind la relaţiile lui Constantin Brâncoveanu cu imperialii austrieci, amintim că in 1695 împăratul Leopold îi acordase titlul de prinţ al Sfântului Imperiu Roman.
Brâncoveanu “La 12 ianuarie 1712 se adresează atât împăratului de la Viena Carol al VI-lea, cât şi împărătesei Eleonora.[17] La 27 martie acelaşi an, obţinu un `protecţional`, prin care i se acorda dreptul de a se refugia în Transilvania, dacă Imperiul habsburgic nu va fi în război cu turcii.”
Pe de altă parte, creştinii din Răsăritul ortodox, de limbă greacă şi arabă, supuşi turcilor, au găsit sprijin în generozitatea lui Constantin Brâncoveanu. Amintesc acum doar de patriarhii Ierusalimului Dositei (Dosoftei) şi Hrisant.
“ Brâncoveanu dăruise bătrânului patriarh Dosoftei hanul de la Sfântul Gheorghe, `cu apartamente încăpătoare` şi cu multe prăvălii închiriate neguţătorilor, care aduceau un venit anual de peste 20 de pungi, hărăzite de acum Sfântului Mormânt.”[18] Sub îndrumarea lui Dositei s-au publicat cărţi în limba greacă contra protestanţilor (calvini şi luterani), dar şi contra catolicilor.
Nu insist pe sprijinul dat de Brâncoveanu românilor ortodocşi din Ardeal (prin mitropolitul Atanasie Anghel, care apoi s-a unit cu catolicii; şi prin tipograful Mihai Ştefanovici; şi prin David Corbea care intervine la ţarul Rusiei, Petru cel Mare, etc).
Nu insist pe cărţile greceşti tipărite în tipografia domnească a lui Brâncoveanu, nici pe Academia grecească din Bucureşti, care era o continuare şi dezvoltare a Şcolii înfiinţată de Şerban Cantacuzino la Mânăstirea Sfântul Sava. Nici pe cărţile arabe tipărite la Bucureşti, ca urmare a venirii la Brâncoveanu a patriarhului Atanasie IV Dabbas din Antiohia Siriei.
Nici pe Evanghelia tiparită în limba georgiană, în Georgia, în urma intervenţiei la Brâncoveanu a regelui Wakhtang al IV-lea al Georgiei (Iviriei). Literele georgiene fuseseră turnate de mitropolitul Antim Ivireanul, care fusese adus în Ţara Românească de Brâncoveanu cu mai mulţi ani înainte.
II.La nivel metaistoric, Brâncoveanu l-a îndemnat pe fiul său mai mic, Matei, “mai bine să moara de 1000 de ori dacă s-ar putea, decât să se lepede de Iisus Hristos, numai pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ.”[19]
"SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI - ICOANA VECHII LUMI ROMÂNEŞTI"
Brâncoveanu era în închisoare în Istambul (Istanbul), cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul său Ianache Văcărescu. Erau condamnaţi la pedeapsa cu moartea pentru trădare faţă de Imperiul Otoman. Acuza avea în vedere, în special, trădarea cu ocazia războiului ruso-turc din 1711, de la Stănilesti, pe Prut. Spre deosebire de domnitorul Dimitrie Cantemir al Moldovei, care s-a alăturat ruşilor, Brâncoveanu “ a adoptat o atitudine de expectativă, retrăgându-se la Urlaţi de unde urma să intre în acţiune numai în momentul în care soarta războiului ar fi fost decisă”. Marele spătar Toma Cantacuzino a fugit de la Bârancoveanu la ruşi. Dar ruşii au fost înfrânţi. “ Atunci Constantin vodă a fost nevoit să-şi schimbe tactica. Pentru a dovedi fidelitatea lui fată de turci, dat fiind că era în joc soarta ţării, a dat marelui vizir Mehmed Baltadji proviziile pregătite pentru ruşi, iar acestora le-a restituit sumele avansate în acest scop.” Chiar şi unii ruşi l-au acuzat pe Brâncoveanu de trădare.[20]
Totuşi, turcii le-au oferit românilor iertarea cu condiţia ca ei sa renunţe la credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos şi să devină mahomedani. Matei, în vârstă de 12 ani (sau 16 ani) şi-a exprimat dorinţa de a trăi, chiar devenind mahomedan. Însă, după îndemnul primit de la tatăl său, Matei şi-a retras cuvintele, preferând să moară creştin, ca şi ceilalţi fraţi ai lui, ca şi cumnatul său sau mai documentat spus unchiul său Ianache, ca şi tatăl său. Anton Maria del Chiaro a notat cuvintele pe care le-a rostit Brâncoveanu către fiii săi: “fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”.[21]
Era în anul 1714, chiar în ziua de 15 august, când creştinii ortodocşi şi catolici au sărbătoare, Sfânta Marie Mare. Tot în 15 august era şi ziua de naştere a lui Constantin Brâncoveanu, când el împlinea 60 de ani. Din ordinul sultanului Ahmed III, în prezența multor martori, oficiali şi neoficiali, creştini şi necreştini, românii au fost decapitaţi, capetele au fost puse în prăjini şi purtate pe străzile Istambulului, iar corpurile au fost aruncate în mare.
Brâncoveanu avea perspectiva vieţii eterne, cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Oare cum se va fi format de-a lungul vieţii de 60 de ani conştiinţa lui, încât, de dragul Mântuitorului Iisus, Brâncoveanu a ajuns să prefere martiriul ?
Nu putem explica altfel decât prin educaţia creştină pe care a primit-o, într-un context familial şi politic de tradiţie imperială bizantină. Mai precis, Stanca, mama lui Constantin Brâncoveanu, era din familia Cantacuzinilor. În secolul XIV, în Constantinopol au fost doi împăraţi Cantacuzini. Cantacuzinii din Ţara Românească aveau conştiinţa descendenţei din împăraţii creştini bizantini. Domnitorul Şerban Cantacuzino avea pe sigiliu „ în afară de vulturul bizantin, doi T, care puteau însemna Ţar Ţarigradski, adică, împarat al Ţarigradului.”[22] Împăratul Austriei, Leopold I îi „flutura” lui Şerban perspectiva că ar putea ajunge împărat al Bizanţului în eventualitatea că turcii ar fi izgoniţi din Europa.
Biblia era preţuită la curtea domnitorului Şerban Cantacuzino, fratele mamei lui Constantin Brâncoveanu. Domnitorul Şerban Cantacuzino finanţeaza tipărirea Bibliei în limba greacă, “la tipografia lui N. Glykis, în a cărei predoslovie se vorbeşte insistent despre înaintaşii împăraţi bizantini ai lui Şerban vodă.”[23] Şerban Cantacuzino iniţiază şi traducerea din limba greacă în română a Bibliei şi tipărirea ei. “La 1688, în primele luni de domnie ale lui Constantin Brâncoveanu, se termina de tipărit Biblia pusă la cale de Şerban Cantacuzino.”[24]
Pe fundalul conştiintei creştine, şi al activităţii lui de susţinere a culturii creştine, îi vor fi rămas neşterse unele păcate din timpul domniei sale.
Îşi va fi adus aminte de capul lui Constantin Bălăceanu, pus într-o suliţă, la Bucureşti, în ziua de Sfânta Marie Mare.[25] Cronicarul Ion Neculce scrie că un an de zile a stat capul lui Bălăceanu într-un prepeleac.[26] Constantin Bălăceanu, ginere al lui Şerban Cantacuzino, şi adversar al lui Constantin Brâncoveanu, fugise la austrieci şi spera să-l detroneze pe Brâncoveanu pentru a fi domnitor în locul lui. Însă Brâncoveanu asociat cu tătarii şi cu turcii i-a învins pe austrieci, la Zărneşti în anul 1690. Bălăceanu, colonel în armata austriacă, moare în luptă. Generalul Donat Heissler este luat prizonier.
Îşi va fi adus aminte de paharnicul Stroe sau Staico pe care l-a pedepsit prin spânzurare. Staico a complotat contra lui Brâncoveanu, la Constantinopol, împreună cu ambasadorul francez Castagnères de Châteauneuf şi cu boieri munteni şi moldoveni duşmani ai lui Brâncoveanu. Însă a caştigat Brâncoveanu, căci a plătit turcilor multe pungi de aur. Ion Neculce scrie că Brâncoveanu ar fi plătit 1000 de pungi. Ambasadorul francez plătise şi el câteva zeci de pungi şi spera să-i raporteze lui Ludovic XIV că l-a detronat pe Brâncoveanu. Argumentul ambasadorului francez în faţa turcilor era că Brâncoveanu s-a împrietenit cu austriecii şi complotează contra turcilor. Ludovic XIV era duşman al austriecilor ; astfel încât în 1703 a susţinut pe ungurii lui Francisc II Rakoczi contra habsburgilor, în răscoala curuţilor. Foarte încurcate erau iţele politice. Chiar Brâncoveanu s-a aliat cu Rakoczi şi cu turcii contra austriecilor.
Îşi va fi adus aminte Bârncoveanu de cuvintele lui Iisus:
“Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.” ( Apocalipsa cap. 22, versetele 11-12).
Îşi va fi adus aminte şi de alte cuvinte ale lui Iisus:
“Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10, 32 şi 33)
III. Preferinţa, dupa 300 de ani
Preferinţa lor de a muri ca martiri, nerenuntând la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne face acum să-i numărăm între milioanele de martiri creştini. Nu este lipsit de importanţă faptul să amintim acum o evaluare umană a martirilor creştini. „În cei 2000 de ani de istorie a Bisericii doua treimi dintre martiri au trăit în secolul XX ( aproape 27 de milioane dintr-un total de 40 de milioane, n. a.)…”
Referindu-ne la nivelul ţării noastre, „Martirologiul ecumenic, publicat în anul 2007, cuprinde un număr de peste 240 de martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiei comuniste, atee. Dintre aceştia menţionăm că sunt 207 martiri ortodocşi ( din care 96 cu biografii întocmite ), 30 martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici.” Lipsesc cei greco-catolici, pentru că „reprezentanţii Bisericii greco-catolice n-au reuşit să finalizeze biografiile martirilor în lumina documentelor de arhivă…” [27]
[După alte studii
referitoare la martiri, în cei 2000 de ani de credință creștină sunt 70 de milioane
de martiri creștini, din care 45 de milioane au fost în secolul XX.
La nivel financiar-economic, diferenţa între situaţia de acum 300 de ani, când românii dependenţi de “turcii păgâni” erau obligaţi să dea bani, fără a primi bani, şi situaţia actuală, este că acum românii dependenţi de “creştinii europeni” dau o sumă de bani, însă pot primi mult mai mult înapoi. Românii încă nu sunt pregătiţi să absoarbă cât li se oferă.
“ Romania este beneficiar net de fonduri europene, cu un sold pozitiv de peste 11 miliarde de euro, în cei 7 ani de apartenenţă la Uniunea Europeană, potrivit unor date provizorii de la Ministerul Finanţelor Publice. Agricultura este sectorul care a adus ţării cei mai mulţi bani europeni din 2007 până în prezent.
Potrivit situaţiei din perioada 1 ianuarie 2007 - 30 noiembrie 2013, furnizate de Ministerul Finanţelor, statul român a contribuit la bugetul UE cu 9,2 miliarde de euro, însă de la Bruxelles au intrat în ţara noastră circa 20,4 miliarde de euro, în principal sub forma de fonduri structurale şi de coeziune, plăţi directe pentru agricultori, la care se adaugă alocări mai reduse, cum ar fi banii pentru pregătirea aderării la Spaţiul Schengen (facilitatea Schengen). Amintim că Romania mai poate absorbi fondurile europene aferente perioadei de programare 2007-2013 până la sfârşitul anului 2015.”[28]
“Dintre cele şase state studiate, numai Polonia a reuşit să utilizeze peste două treimi din fondurile UE 2007-2013, cu un procentaj de 67,9%, urmată de Ungaria (59,3%), Slovacia (52,6%) şi Cehia (51,1%), în timp ce România a rămas în urmă, cu o rată de 37,8%.”[29]
Interesant e faptul că dacă Brâncoveanu îi prefera pe creştini, şi ni se pare normal, iată că acum şi Turcia, paşnic, îi preferă pe “creştini”. Turcia aspiră să devină membră în Uniunea Europeană, iar preşedintele României, Traian Băsescu susţine aderarea Turciei la UE.[30]
Să observăm că deja Mustafa Kemal, ( cu titlul de onoare „Atatürk”, adică „tatăl turcilor”), preşedinte al Turciei (1923-1938), s-a declarat pentru valorile europene: „Nu există o a doua civilizaţie. Civilizaţie înseamnă civilizaţie europeană. Trebuie să fie importată atât cu trandafirii cât şi cu spinii ei.”[31] El se referea la secularizarea statului şi societăţii turce, după model european.
În Europa, observăm că şi după Războiul II Mondial, din respect pentru principiul laicităţii, esenţa religioasă, creştină, a steagului Europei, n-a fost dezvăluită mult timp. Abia spre sfârşitul vieţii lui, autorul steagului a mărturisit într-un interviu că s-a inspirat din Apocalipsă, cap. 12, şi din arta catolică. „Arsène Heitz e mort. Lui îi plăcea să povestească faptul că a desenat drapelul Europei şi a făcut din el drapelul Sfintei Fecioare . Munca lui a durat 5 ani, din 1950 până în 1955. Au fost 101 proiecte. Domnul Heitz, însuşi, lucrase pe 20 de proiecte…”. “Ei s-au abţinut de a evoca semnificaţia religioasă a celor douăsprezece stele şi a fondului albastru pentru a respecta principiul laicităţii.” [32]
Sub aspect militar, România face acum parte din alianţa politico-militară numită NATO, adică Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Turcia este membră în această alianţă din 1952, iar Romania din 2004.
“În ceea ce priveşte contribuţia României la bugetul Alianţei Nord-Atlantice, ea a reprezentat în aceşti ani aproximativ 1% din bugetul total al NATO. În 2013, valoarea tuturor contribuţiilor financiare ale României la NATO s-a ridicat la aproape 180 de milioane de lei, conform Ministerului Apărării Naţionale.”[33]
Sub aspect cultural spiritual, Brâncoveanu, prin faptul că a sprijinit traducerea şi tipărirea Evangheliei, şi a unor cărţi derivate din ea, în alte limbi, s-a angajat pe un drum care s-a dezvoltat de atunci mult. Se cuvine să menţionăm următoarea informaţie:
“Biblia continuă să fie cea mai tradusă carte din lume. Următoarele numere sunt aproximaţii. Până în 2005, cel puţin o carte din Biblie a fost tradusă în 2.400 din cele 6.900 de limbi enumerate de SIL ( Summer Institute of Linguistics, n. trad.) , incluzând 680 de limbi din Africa, urmate de 590 din Asia, 420 din Oceania, 420 din America Latină şi din Caraibe, 210 din Europa şi 75 din America de Nord. Societăţile Biblice Unite în prezent ajută la peste 600 de proiecte de traducere a Bibliei. Biblia este disponibilă în întregime sau în parte pentru cam 98 procente din populaţia lumii într-o limbă în care oamenii se exprimă cu uşurinţă.”[34]
"La
20 iunie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea
Sfântului și Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, pentru faptele
sale sfinte și înflorirea vieții spirituale și duhovnicești ortodoxe din Țara
Românească. Prăznuirea lui se
face pe data de 16 august." https://ro.orthodoxwiki.org/Constantin_Br%C3%A2ncoveanu
L. Baidaff,
La mort de Constantin Brîncoveanu et la presse européenne, în Revue du Sud-Est-Européen, Bucureşti, 1929, p.64-76,
apud N. Cartojan,
ISTORIA LITERATURII ROMÂNE VECHI, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 475-476,
Documentele Hurmuzaki, vol. I, supl. I, p. 430-431,
apud N. Cartojan,
op. cit., p. 476.
D. Zaborovschi,
Politica externă a celor trei principate: Țara Românească, Transilvania și Moldova, de la asediul Vienei ( 1683 ) până la moartea lui Șerban Cantacuzino și suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu ( 1688 ), Buc., 1925, p. 135,
apud Ștefan Ionescu,
EPOCA BRÂNCOVENEASCĂ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p.72.
Nicolae Cartojan,
op. cit., p. 484.
Punga de aur “Săculeț cuprinzând 500 de galbeni, de taleri sau de lei vechi, cu care se făceau plățile în trecut; p. ext. suma de 500 de galbeni, de taleri sau de lei vechi. ”http://dexonline.ro/definitie/pungă
[7] Ştefan Ionescu,
op. cit., p.119-120.
CHRONOLOGICAL HISTORY OF ROMANIA, under the guidance of Constantin C. Giurescu, Editura Enciclopedică Rom
ână, Bucharest, 1974, p. 140.
[10] N. Iorga,
Socotelile Braşovului, extras, Buc., 1899, p. 145,
apud Ştefan Ionescu,
op. cit., p. 83.
[11] Anton Maria del Chiaro,
Istoria delle moderne revoluzioni della Valachia, ed. N. Iorga, Bucureşti, 1914, p. 157,
apudŞtefan Ionescu,
op. cit., p. 82.
[12]Dinu C. Giurescu,
Anatefterul, condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brancoveanu, în SMIM, V, 1962, p. 436-437,
nr. 179, p. 366, nr.1, 367-368, nr.4, p. 384, nr.26.
apud Ştefan Ionescu,
op. cit., p. 82.
Condica de venituri şi cheltuieli a vistieriei de la leatul 7202-7212 ( 1694-1704), publicată de C. D. Aricescu, în RIAR, 1873, p.679 şi 198
, apud Ştefan Ionescu,
op. cit., p. 79.
Nicolae Cartojan,
op. cit., p. 377-378.
L. E. Semenova,
Din istoria relațiilor româno-ruse de la sfarsitul secolului XVII – începutul sec.XVIII, în “Analele româno-sovietice” (istorie), 1959, nr.2, p. 115,
apud Ştefan Ionescu,
op. cit., p. 91.
AL. A. C. Stourdza,
Constantin Brancovan, prince de Valachie (1688-1714), son règne et son époque, t. III, Paris, 1915, p. 78,
apud Ştefan Ionescu,
op. cit., p. 94.
C.Giurescu şi N. Dobrescu,
Documente şi regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu, Buc., 1907, p. 212-213, doc. 337; p. 213-214, doc. 338,
apudŞtefan Ionescu,
op. cit., p. 105; şi p. 93.
Nicolae Cartojan,
op. cit., p.383.
Ştefan Ionescu,
op. cit., p. 103-104.
N. Iorga,
Istoria românilor prin călători, II, Buc., 1926, 39,
apudŞtefan Ionescu,
op. cit., p.66, nota 4.
Virgil Cândea,
Semnificaţia politică a unui act de cultură feudală, în “Studii”, XVI, 1963, nr.3, p. 151-171,
apud Ştefan Ionescu,
op. cit., p. 66, nota 5.
N. Cartojan,
op. cit., p. 391.
Cronica anonimă despre Constantin Brâncoveanu,
apud N. Cartojan,
op. cit., p. 464.
[26] Ion Neculce,
Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Iorgu Iordan, Bucuresti, 1955, p. 181,
apud Ștefan Ionescu,
op. cit., p. 86; şi p 88 despre complotul lui Staico la Constantinopol contra lui Brâncoveanu; și p 42-45 despre răscoala curuților.
Alexandru MESIAN, Episcop de Lugoj, MĂRTURII DESPRE MARTIRII SECOLULUI XX, discurs prezentat în cadrul Oekumenischer Kirchentag, Berlin, 28 mai – 1 iunie 2003, în volumul Martiri pentru Hristos, din Romania, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, pp. 774, 777, 778, 781, 39 și23.
