de Pr. Prof. Ion Ciungu
G. Doi evrei români deveniți creștini și cunoscuți pentru dragostea lor față de Domnul nostru Iisus Hristos: Richard Wurmbrand și Nicolae Steinhatdt
a) Richard Wurmbrand(1909 - 2001), născut în București, mort în Torrance, California, SUA. El a fost pastor luteran, devenit cunoscut prin suferința sa, în închisorile comuniste timp de 14 ani, din cauza credinței în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Din 1966 a devenit cunoscut în SUA unde în 1967 a înființat organizația "Iisus pentru lumea comunistă", azi numită "Vocea Martirilor"(The Voice of the Martyrs).
Limbi vorbite de Richard Wurmbrand: "În jur de 14." Așa a răspuns când a fost întrebat în fața Subcomitetului din Senatul SUA, în 6 mai 1966.
Studii în școli:
- Școală de politruci în Moscova(KUNMZ), în perioada 1927 - 1929 ;
- Teologie la Universitatea din Cluj, trei ani, cu întreruperi, în timpul Războiului II Mondial.
Ani de închisoare:
- 3 ani, (1930 - 1933), la Doftana și Văcărești, pe când era comunist ateu, fiind condamnat pentru "infracțiuni contra liniștei publice".
- 14 ani, (1948 - 1956; și 1959 - 1964), la Rahova, Jilava, Văcărești, Gherla, Craiova, Târgu Ocna, pe motive de credință creștină, contra comunismului. Trei ani a fost izolat singur în celulă.
Ocupații:
- Funcționar comercial în București (așa era la vârsta de 16 ani, ca și ceilalți 3 frați mai mari).
- Agent de schimb, în București.
- Agent Komintern important, organizator și lider, în România, plătit de la Moscova, (1929 - 1934).
- Secretar la Misiunea Anglicană către Evrei, în București, din 1939.
- Pastor la Misiunea Anglicană către Evrei, în București, din 1941; apoi la Misiunea Bisericii Suedeze din București până în 1945; apoi la Misiunea Bisericii Norvegiene până la arestare în 1948. În perioada 1956 - 1959 pastor în ilegalitate. Din 1964 a fost pastor la Orșova . A fost hirotonit de două ori: prima dată ca anglican, iar după Războiul II Mondial ca luteran.
"Între 1945 - 1947 a distribuit 1 milion de Evanghelii trupelor ruse", care fuseseră "invitate" în țară de comuniștii români.
- Scriitor creștin. Cărțile sale au fost traduse în peste 80 de limbi. Așa scrie Cezar Pădurariu. Probabil că este cel mai tradus autor român. Așa scrie Stelian Tănase.
- Fondator în 1967 a Organizației creștine inter-denominaționale non-profit "The Voice of the Martyrs" în SUA, cu scopul de a ajuta creștinii persecutați în țările comuniste. Apoi pe creștinii persecutați în țări mahomedane. A fost lucrător zi de zi acolo până în 1992.
Wurmbrand este inclus între cei "70 Mari Creștini" de către istoricul britanic Geoffrey Hanks.
Datele referitoare la școala de politruci și la anii de închisoare le-am luat din articolul lui Cezar Pădurariu , "Destinul cutremurător al românului Richard Wurmbrand, unul dintre cei mai influenţi creştini ai omenirii: a schimbat pe veci gândirea SUA despre comunişti", publicat "în adevărul.ro iași, 2 aprilie 2015.[1]
De asemenea din articolul lui Stelian Tănase, "Richard Wurmbrand și Kominternul", publicat pe "Blogul Sfera Politicii", în 2010.[2]
De asemenea din mărturia dată de Wurmbrand în fața Subcomitetului din cadrul Senatului SUA, în 6 mai 1966.[3]
După studiile teologice de la Cluj, Wurmbrand a fost hirotonit pastor și a preluat conducerea Misiunii Anglicane către Evrei, în București, în 1941, căci englezii părăsiseră România aliată cu Germania nazistă.
Informațiile acestea sunt luate de pe site-ul "Impala Publishers Blog Page", unde James O'Fee le-a postat în 2008, pe baza biografiei făcute lui Richard Wurmbrand și soției lui Sabina, de către Dr. Jack Cole în anul 2000. [4]
De asemenea de pe site-ul "The Voice of the Martyrs", de la articolul "ABOUT OUR FOUNDERS".[5]
Viața destrăbălată a lui Richard Wurmbrand ca ateu
Spicuiesc câteva rânduri din cartea lui Wurmbrand, "Cu Dumnezeu în subterană", apărută în românește în 2007, iar în engleză în 1968.
"După ce m-am căsătorit, am continuat să alerg după fete, să vânez plăcerile, să mint, să înșel cu nepăsare lovind pe alții, până ce, la douăzeci și șapte de ani, aceste excese, adăugate unor carențe anterioare, mi-au provocat o tuberculoză. Pe atunci aceasta era o bolă periculoasă și, o vreme, s-a crezut că voi muri. M-am speriat.
Bolnav de tuberculoză și chinuit sufletește de păcatele făcute, Richard se căiește și zice prima lui rugăciune ca ateu
Pentru prima oară în viața mea m-am odihnit într-un sanatoriu de la țară. Zăceam privind la copaci și mă gândeam la trecut. Acesta îmi revenea sub forma unor scene oribille care, trecându-mi prin fața ochilor, mă chinuiau profund. Mama mea a plâns din cauza mea, soția mea a plâns și ea; câte fete nevinovate n-au plâns.... Venise rândul meu să plâng. Am zăcut acolo și m-au năpădit lacrimile. În sanatoriul acela m-am rugat pentru prima oară în viața mea.
A fost rugăciunea unui ateu. Am zis cam așa:«Doamne, știu că nu exiști. Dar dacă, totuși, exiști - ceea ce eu contest - tu ești acela care trebuie să mi te dezvălui; nu e datoria mea să te caut eu pe tine.»
Întreaga mea filozofie fusese până atunci materialistă, dar inima mea nu putea fi satisfăcută cu acest lucru. În teorie, credeam că omul este doar materie și că, atunci când moare se descompune în praf și cenușă. Totuși, îmi pierdusem tatăl și mai fusesem și la alte înmormântări și nu puteam să mă gândesc niciodată la morți decât ca la persoane..." .[6]
Unele aspecte din biografia lui Richard Wurmbrand
Spicuire de la James O'Fee
"Când Richard Wurmbrand era numai de un an, tatăl său, dentist, s-a mutat cu familia la Istanbul căutând condiții de trai mai bune, se crede.
Membrii familiei Wurmbrand erau evrei nepracticanți. Richard n-a primit nicio instruire religioasă acasă și niciodată n-a avut o bar mitzvah, ritul de trecere pentru băieții evrei." ( "Ceremonia de inițiere religioasă a unui băiat evreu care a ajuns la vârsta de 13 ani ..." ; nota trad.).
"Richard niciodată nu l-a cunoscut în mod real pe tatăl său care a murit de gripă pandemică în 1918... însă Richard era conștient că tatăl său avusese contact cu Evanghelia dar nu putea să comunice ceea ce știa.
În 1922 Emilia Wurmbrand și-a adus familia - pe Richard, o soră și trei frați mai mari - înapoi la București. Mama lui obișnuia să-i cânte aceleași două cântece lui Richard în timp ce învârtea mânerul unei mașini de cusut. Amândouă erau imnuri creștine, cel preferat al ei fiind «Silent Night»..." .
"Pe măsură ce a crescut mai mare, Richard a devenit ateu, dar necredința într-o putere mai înaltă i-a lăsat un gol în viață..." .
"La începutul anilor 1930 Richard a intrat în cursa pentru bogăție materială. La vârsta de 25 de ani( adică în 1934) o ducea bine din punct de vedere financiar ca agent de schimb."
Întâlnirea cu Sabina Oster și căsătoria
"În 1935 el a fost prezentat Sabinei Osten(Oster) care își însoțise unchiul la casa familiei Wurmbrand. O relație romantică a urmat imediat."
" A fost o relație romantică în tornadă de petreceri de noapte, cazinouri, cluburi de noapte și orice altceva care le-a dat plăcere. In 23 octombrie 1935, Richard și Sabina, deși amândoi erau atei, au fost căsătoriți în casa unui rabin pentru a face pe plac părinților lor." [7]
Diagnostic de tuberculoză, frica de moarte și de judecata de după moarte
"La sfârșitul verii în 1936 Richard a dezvoltat o tuse productivă. S-a întors de la doctor cu un diagnostic de tuberculoză la plămâni. Sabina a fost zdrobită de cotitura bruscă în viața lor lipsită de griji. Richard, însă, era îngrozit de gândul că ar putea exista un astfel de lucru ca judecata de după moarte."
Persoane și cărți creștine
În sanatoriu, o pacientă i-a trimis cartea despre "Frații Ratisbonne" care înființaseră un ordin călugăresc destinat convertirii evreilor, ordin numit "Doamna noastră din Sion". După ce a ieșit din sanatoriu a ales un sat de munte pentru convalescență. Acolo s-a împrietenit cu un bătrân dulgher care se rugase de mult timp ca Dumnezeu să-i facă favoarea de a converti un evreu la Hristos. Acel dulgher, de origine germană, Christian Wolfkes, i-a dat lui Wurmbrand Biblia pe care se rugase împreună cu soția lui de mult timp.
Citind Noul Testament iarăși și iarăși, Wurmbrand a fost fascinat de Iisus, însă, se revolta la ideea de a-și lua crucea. "Richard era conștient în mod viu de prezența lui Iisus și parcă o voce i-a vorbit clar:« Nu-ți fie frică de Cruce. O vei găsi ca cea mai mare dintre bucurii.»"
Au urmat lupte spirituale intense, în discuții cu câțiva rabini, începând cu rabinul care le-a oficiat căsătoria. Toți l-au sfătuit să se întoarcă la credința sa veche, la iudaism, o credință pe care el, de fapt, n-a avut-o.
Discuții de investigare cu rabini
Când rabinul care oficiase căsătoria lor l-a întrebat ce-l face să creadă în Hristos, Wurmbrand i-a răspuns că profetul Isaia, cap. 53, unde se vorbește despre blândețea, răbdarea și patimile lui Mesia. Rabinul i-a răspuns că n-ar fi trebuit să citească acolo, căci acel capitol le este interzis și să lase acele lucruri în pace.
Întrebat de alt rabin ce anume l-a atras la creștinism, Wurmbrand "i-a povestit viața sa de păcat și pacea pe care a câștigat-o în conștiința sa prin siguranța că Iisus i-a iertat păcatele."[8]
Wurmbrand i-a spus altui rabin că a descoperit faptul că credința de care el aparține prin naștere este incompletă. De asemenea i-a spus că Iisus a împlinit profeția spusă de Ieremia în cap. 31, despre Noul Legământ al lui Dumnezeu cu casa lui Israel.[9]
Ziua renașterii lui Richard Wurmbrand
În 1937, în ajunul sărbătorii evreiești Yom Kippur, zi de căință și post, sub influența lui Isac Feinstein, alt evreu convertit la Hristos, Wurmbrand a mers la Misiunea Bisericii Anglicane către Evrei, în București. Atunci, acolo, în rugăciunea spusă în limba idiș, pe care în alte împrejurări niciodată n-o folosise, el și-a predat inima lui Iisus. Acea zi el o recunoaște ca "zi a renașterii sale".[10]
Prin labirintul bisericilor creștine
"Richard era hotărât să fie credincios față de Iisus. El a zis:«Convertitul caută în zadar Casa Tatălui, Biserica aceea care a fost întemeiată de Iisus. În locul ei el găsește multe alte biserici cu nume barbare: Catolică, Ortodoxă, Luterană, Baptistă și multe altele. Tocmai în acest labirint trebuia ca eu să-mi găsesc calea."
Aflăm astfel de vizita lui la mânăstirea ortodoxă din Sinaia, unde călugărul cu care a vorbit era beat și i-a spus că omul bogat se mântuiește mai ușor decât cel sărac, căci dă bani la biserică și la cei lipsiți. Richard i-a răspuns că Iisus învață chiar invers, iar după mai multă conversație călugărul a recunoscut că tânărul Richard este un om luminat.
Aflăm despre vizita la un episcop catolic care era cu doi preoți lângă el și care l-au insultat și au râs de el când au aflat că este evreu și vrea să devină creștin, ei fiind antisemiți fanatici.
Aflăm de vizita la preotul ortodox din parohia de care aparținea Richard. Când i-a spus că este evreu și că a crezut în Iisus, preotul a asmuțit câinii pe el.
Richard spune că a avut numeroase întâlniri de acel fel cu preoți ortodocși și că nu a dorit să se alăture Bisericii Ortodoxe. Totuși, el adaugă: "Ca să fiu drept, trebuie neapărat să spun că de atunci am întâlnit preoți ortodocși care erau sfinți, dar primele mele experiențe au fost rele."
"« În ceea ce mă privește» a zis Richard, « după căutare îndelungată, la dreapta și la stânga, am găsit ceea ce caut: confesiunea mea este iubirea. Frații mei și surorile mele sunt aceia care se iubesc, indiferent de ce denominațiune aparțin. Domnul meu este Iisus, pentru că El este întruparea iubirii»."
"În ciuda faptului că Luther a fost antisemit, Richard în cele din urmă a decis să devină luteran."
"Richard îl considera pe Luther o personalitate dedublată din cauză că, deși antisemit, a scris niște lucruri frumoase despre evrei.«Noi nu se cuvine să-i tratăm pe evrei așa de rău» a zis el «pentru că printre ei sunt viitori creștini... Dacă apostolii, care erau evrei, ne-ar fi tratat pe noi, neamurile, după cum noi îi tratăm pe evrei, nicio persoană dintre neamuri n-ar fi devenit vreodată creștină.»"
"Nu pot spune în ce confesiune am fost botezat"
"Nu pot spune în ce confesiune am fost botezat. Botezul meu a avut loc în capela Misiunii Luterane Norvegiene pentru Evrei, conducătorul căreia era un creștin din Biserica Liberă, Isac Feinstein. Actul botezului a fost săvârșit de fratele Ellison, care părăsise acea biserică după ce a fost botezat a doua oară ca adult. El a continuat totuși să conducă slujbe în Misiunea Anglicană. Pentru mine a fost suficient să știu că fratele Ellison era un ucenic de încredere al lui Iisus, cum au fost ceilalți care au ajutat la Misiunea Anglicană."
James O'Fee, negăsind alte informații despre Ellison, presupune că acesta a început să se îndoiască de eficacitatea botezului din pruncie încât s-a botezat a doua oară. [11]
"- Du-te și spală rușinea asta de pe obrazul lui Cristos !" La Congresul Cultelor din 1945
Comuniștii din România, conduși de premierul Petru Groza, au convocat toate cultele din țară la un "Congres al Cultelor", în clădirea Parlamentului Român, în anul 1945.
"Țara era condusă de la Moscova. Dar communiștii locali încă se jucau de-a democrația..." .
Wurmbrand care cunoscuse bine ateismul comuniștilor din Rusia, precum și strategiile și metodele lor de a distruge religia, era hotărât, împreună cu pastorul Solheim care era șeful Misiunii Scandinave, să vorbească deschis.
"Sute de reprezentanți ai clerului au umplut sala. Episcopi, preoți, pastori, rabini, mullahi au aplaudat când s-a anunțat că tovarășul Stalin ( al cărui enorm tablou atârna pe perete ) patrona congresul. Au preferat să nu-și reamintească faptul că el era în același timp președintele organizației mondiale a ateilor.
Bătrânul patriarh Nicodim, care tremura din toate încheieturile, a binecuvântat adunarea, iar primul ministru Groza a deschis congresul. Ne-a informat că el însuși era fiu de preot, și promisiunile lui generoase de ajutor, întărite și de alte persoane care au urmat la cuvânt, au fost îndelung ovaționate."
"Unul după altul, lideri calviniști, luterani, rabinul-șef s-au ridicat să vorbească. Toți au exprimat dorința de a coopera cu comuniștii. (Catolicii și neoprotestanții n-au participat). Soția mea, aflată alături de mine, n-a mai putut suporta. Mi-a spus:
- Du-te și spală rușinea asta de pe obrazul lui Hristos !
- Dacă o fac îți vei pierde soțul.
- N-am nevoie de un soț laș. Du-te și fă-o !
Am cerut cuvântul și au fost foarte încântați să mă invite la tribună: organizatorii ardeau de nerăbdare să publice a doua zi discursul de felicitare al pastorului Wurmbrand de la Misiunea Bisericii Scandinave, pe care o conduceam atunci.
Am spus că datoria slujitorilor lui Dumnezeu era de a-L slăvi pe El și pe Isus Cristos, și nu puterea trecătoare pământeană. Noi avem a sprjini eterna Împărăție a iubirii împotriva vanităților efemere.
Pe măsură ce continuam, preoții care stătuseră ore în șir ascultând minciuni lingușitoare despre partid, păreau că se trezesc dintr-un vis. Cineva a început să aplaude. Tensiunea a crescut și aplauzele au devenit tot mai puternice, delegații la congres ridicându-se în picioare pentru a ovaționa. Ministrul Cultelor, un fost preot ortodox, numit Burducea, care pe vremuri fusese un fascist activ, a răcnit de la prezidiu că mi se retrage dreptul de a vorbi. Am replicat că aveam acest drept de la Dumnezeu și am continuat. Până la urmă, microfonul a fost deconectat, dar în acel moment sala era într-un asemenea tumult, că nimeni nu mai putea auzi nimic."
Mama lui Richard ascultase la radio transmisiunea directă și-și imaginase că deja Richard și Sabina au fost arestați. Când i-a văzut întorși acasă și le-a spus ce-și imaginase, Richard i-a răspuns: "Mamă, eu am un Mântuitor puternic. El va face ceea ce este cel mai bine pentru mine."[12]
Am citat din cartea "Cu Dumnezeu în subterană", p. 33 și 34. De asemenea din articolul "Richard Wurmbrand and the Congress of the Cults, by Sabina Wurmbrand", postat pe site-ul Impala Publishers Blog Page, de James O'Fee, în data de 30 iulie 2008.[13]
Richard botezat și ortodox în închisoare la Târgu Ocna, în 1952
Există mărturii că în timp ce era în închisoare la Târgu Ocna, pastorul Wurmbrand a fost botezat și în confesiunea ortodoxă, de către preotul Viorel Todea, prin aprilie 1953, naș fiindu-i dr. Mihai Lungeanu. Atunci Richard a primit numele de Valeriu, în amintirea tânărului Valeriu Gafencu, cunoscut ca "Sfântul închisorilor" pentru viața sa creștină îmbunătățită, de care a fost impresionat. Valeriu Gafencu murise cu o lună, două înainte. Așa scrie preotul Viorel Todea în memoriile sale, în 1992, iar Mihai Lungeanu confirmă. Preotul Viorel Todea scrie, de asemenea, că după eliberare Wurmbrand "a căutat un contact cu Biserica Ortodoxă Română, dar fără rezultate, necrezându-l."
Aceste informații le aflăm în două articole scrise de Adrian Nicolae Petcu, publicate în ziarul "Lumina", sub titlul "Mărturii de spiritualitate creştină în temniţa comunistă: convertirea lui Richard Wurmbrand,", partea (I), aparută în data de 21 octombrie 2015, iar partea (II) în 2 noiembrie 2015.[14]
Adrian Nicolae Petcu analizând și ordonând mărturiile referitoare la acest botez consideră că în 1952 a avut loc, căci în 18 februarie 1952 a murit Valeriu Gafencu, nu în 1953.
Despre acest botez ortodox al lui Wurmbrand scrie și Ioan Ianolide în cartea "Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă", apărută în anul 2006. Preotul Gheorghe Calciu, care s-a întâlnit cu pastorul Wurmbrand de multe ori în SUA, devenind chiar prieteni, confirmă dragostea acestuia pentru ortodoxie, chiar că Wurmbrand își făcea cruce înainte de a-i face anumite mărturisiri. Chiar că a tradus în ebraică textul "Ave Maria" și l-a cântat deși era foarte bolnav. Însă despre botezul ortodox Wurmbrand nu i-a spus niciodată nimic, "din motive numai de el știute". Așa aflăm de pe site-ul "Blogul lui Răzvan Codrescu", din articolul "RICHARD WURMBRAND VĂZUT DE... LEGIONARI", postat în 3 septembrie 2011.[15]
Diavolul înfrânt și alungat de Wurmbrand pe când acesta era în regim de izolare, singur în celulă
Era și sub influența unor droguri care i s-au dat, ca și altor deținuți, cu scopul de a le slăbi voința și a-i transpune într-o stare de autoacuzare.
"Dar deși nu mă puteam ridica din pat decât printr-un efort foarte mare, mintea mi-a rămas ageră pentru un timp. Eram chiar înfricoșat de această luciditate. Nu este o născocire faptul că sfântul Antonie cel Mare, Martin Luther și mulți alții, oameni obișnuiți, l-au văzut pe Diavolul. L-am văzut și eu o dată, pe când eram copil. Rânjea la mine. Până azi n-am povestit nimănui despre asta.
Singur în celulă, acum îi simțeam iarăși prezența. Era întuneric și frig și el își bătea joc de mine. Celula mea devenise un loc în care jucau stafiile. Îl auzeam pe Diavolul spunându-mi zi și noapte:
- Unde este Isus ? Mântuitorul tău nu te poate salva ! Ai fost înșelat, și i-ai înșelat și tu pe alții. El nu e Mesia, n-ai urmat pe cine trebuia !
Am strigat tare:
- Atunci cine este adevăratul Mesia, care va veni ?
Răspunsul era clar, dar ar însemna să hulesc repetându-l. Scrisesem cărți și articole afirmând că Isus era Mesia, dar acum nu-mi puteam aminti nici unul dintre argumente. Demonii, care l-au făcut pe Nyils Hauge, marele predicator norvegian, să șovăie în credința lui, pe când era în temniță, care l-au făcut chiar pe Ioan Botezătorul să se îndoiască pe când era în închisoare, se dezlănțuiau cu furie asupra-mi. Eram dezarmat. Bucuria și seninătatea mea pieriseră..." .
Richard a reușit să-l înfrângă pe Satana printr-o poezie lungă, pe care a compus-o pe îndelete în acele "zile negre" și a rostit-o în ritm de incantație. Poezia se numește "Iubire nebună" și are 25 de strofe în care Richard se adresează direct lui Dumnezeu. Richard scrie că cei care n-au trecut printr-o situație ca aceea, în care a fost el atunci, cu greu vor accepta poezia. Ideile principale din ea sunt următoarele:
- Când eram mic am vizitat temple și biserici în care clericii afirmau că este un lucru drept ca Tu, Dumnezeule, să fii slăvit.
- Când am crescut mai mare am văzut că Tu permiți în lumea Ta atâta "jale-adâncă", fără să intervii: copii bolnavi care mor chiar dacă părinții insistă în rugăciune ca ei să trăiasca, oameni fără vină arși de vii în cuptoare, oameni flămânzi și prigoniți chiar pentru Numele Tău Sfânt, microbi și tigri care omoară oameni; Tu Îți chinui toți robii din cauza greșelii unuia singur care "a mâncat o dată dintr-un pom"; cum să Te iubesc ?
- În condițiile din pușcărie, fără copii, soție, amici mângâietori, soare, aer; întins pe patul care îmi va fi coșciug, încerc să înțeleg de ce gândurile îmi aleargă mereu spre Tine și în jurul Tău, de ce mă arde "o dragoste-nfocată" pe mine care știu că sunt "mireasa lepădată" , putrezit în mormânt curând.
- De fapt, din moment ce simt iubirea aceasta pentru Tine, n-are rost să caut argumente care să-mi întărească convingerea că este drept să te iubesc, așa cum a făcut mireasa din Cântarea Cântărilor. Iubirea nu trebuie să caute justificare în altceva, căci "Iubirea este propria ei justificare/ Iubirea nu e pentr-un înțelept."
- Iubirea continuă chiar și când întâlnește ispite mari, foc, valuri care-s gata s-o-nece, când n-are răspunsuri la întrebări grele; ea este prima care oferă, fără a așteapta recompensă, ca Magdalena care a dat parfum și lacrimi înainte de a primi iertarea Ta, înainte ca Tu să-Ți fi vărsat sângele pentru răscumpărare.
- Deci, și eu, din moment ce am o iubire-nfocată pentru Tine, renunț la logica dreptății, iubirea mea continuă fără să aștept recompensa mântuirii, iubirea mea continuă chiar de aș fi în veșnică nefericire; chiar dacă nu Te-ai fi întrupat, chiar dacă n-ai fi adus Cuvântul Evangheliei, tot Te-aș fi iubit; chiar dacă Tu ai fi refuzat să accepți răstignirea, chiar dacă eu aș fi constatat că Tu ai păcat, eu Ți l-aș acoperi cu dragostea mea; chiar dacă profeții s-ar fi referit la altcineva, nu la Tine, Isuse, eu tot pentru Tine păstrez iubirea mea;
- Chiar dacă aș bănui că ești un înșelător, chiar dacă în lume nu Te-ar mai lăuda nimeni, chiar dacă aș ști că ești un fiu pierdut, eu totuși Te-aș iubi și aș posti și m-as ruga pentru Tine;
- Chiar de lucrurile ar sta invers față de cum sunt, adică chiar dacă Tu ai fi provocat revolta din cer, nu Satan, și ai fi căzut din Rai, eu voi nădăjdui totuși că Tatăl Ceresc Te va ierta și vei fi iarăși cu El; chiar dacă Tu ai fi un mit, dacă Tu nu ai exista, totuși eu prefer să refuz realitatea și din dragostea mea Ți-aș da viață.
"Nebună, fără de temeiuri mi-e iubirea,
Așa cum este și iubirea Ta.
Găsească-Și Domnu-n asta fericirea.
Mai mult decât atât eu nu-i pot da.
După ce am terminat acestă poezie nu l-am mai simțit pe Satana în preajmă. Plecase. În tăcere am simțit sărutarea lui Cristos. Am rămas tăcut. Liniștea și bucuria au revenit."
( din cartea "Cu Dumnezeu în subterană", p. 80-84 ).
Deci, atât timp cât Wurmbrand s-a plasat pe poziția de adversar al lui Dumnezeu, poziție satanică, avea argumente pentru a-L acuza că permite răul, suferința și moartea oamenilor nevinovați, că a creat răul, că nu intervine împotriva lui, așa cum nu intervine nici pentru a-l ajuta pe el în închisoare; prin urmare n-vea argumente să-L iubească pe Dumnezeu. Când însă s-a plasat pe poziția de a-și analiza sufletul, și a observat că gândurile lui sunt atrase mereu spre Dumnezeu cu o "iubire-nfocată", Wurmbrand a apreciat iubirea ca fiind superioară altor argumente, iubirea având justificare prin ea însăși, și cu ea a răsturnat toată argumentația satanică, nimicind-o, înfrângându-l și alungându-l pe Diavolul, în plus primind recompensa sărutului lui Cristos, recâștigându-și liniștea și bucuria.
Cu alte cuvinte, după cum spunea filosoful matematician și fizician Blaise Pascal, "inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște". Dacă Satana a încercat să-l despartă pe Wurmbrand de Dumnezeu, pe calea rațiunii, cu logica dreptății satanice, Wurmbrand l-a învins și l-a alungat pe Satana cu rațiunea iubirii, cu argumentul iubirii, după modelul divin.
Modelul divin al iubirii, de care s-a folosit Wurmbrand, ne arată iubirea Tatălui Ceresc care intervine în lume, prin Fiul Său Iubit, pentru a lua suferința lumii asupra Sa.
Originea suferinței în lume este Satana, care prin îndepărtarea sa de Dumnezeu s-a făcut rău, iar prin lucrarea lui cauzează răul în lume. Specificul Satanei este minciuna, invidia, ura și uciderea. Satana prin minciună aruncă asupra lui Dumnezeu originea răului. Oamenii care adoptă logica falsă a Satanei văd originea suferinței și a răului în Dumnezeu. Wurmbrand a reușit să iasă din această logică falsă care-l ținea departe de Dumnezeu.
De fapt, Dumnezeu este primul care iubește, iar oamenii, în diferite grade, încearcă să-I răspundă la iubirea Lui. "Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi."( I Ioan, 4,19).
Colegiul "Richard Wurmbrand" din Iași
"Colegiul Richard Wurmbrand este o școală particulară de cultură generală din Iași, România, fundamentată pe principii creștine și având un caracter nonconfesional. A fost fondată în septembrie 1995 de către Fundația Filocalia și la inițiativa unui grup de profesori ieșeni." Așa aflăm din Enciclopedia liberă Wikipedia.
De pe site-ul Colegiului Richard Wurmbrand se pot afla mai multe.[16]
............
Despre Richard Wurmbrand putem vedea şi următoarele articole :
IMPORTANȚA DE A
RESPECTA SFÂNTA SCRIPTURĂ CA UNICĂ LEGE ȘI MÂNTUIREA PRIN CREDINȚA ÎN IISUS. NU
ESTE ȘTIINȚIFIC A RESPINGE NAȘTEREA LUI IISUS DIN SFÂNTA FECIOARĂ MARIA.
CREȘTINII DE DIFERITE CONFESIUNI SĂ NU SE CONCENTREZE PE CONTROVERSE
DISTRUCTIVE, CĂCI ACEASTA ESTE CAPCANA PE CARE O ÎNTIND ATEII. (din cartea CU
DUMNEZEU ÎN SUBTERANĂ, scrisă de un fost ateu, devenit creștin deosebit,
pastorul luteran evreu Richard Wurmbrand, închis timp de 14 ani pentru credința
creștină. Un episod dintr-o celulă din închisoarea din Gherla, anul 1962.)
............
Despre Richard Wurmbrand putem vedea şi următoarele articole :
“TORTURAT PENTRU HRISTOS”; ZIUA INTERNAȚIONALĂ PENTRU SPRIJINIREA VICTIMELOR TORTURII (articole în engleză din 26 și 27 iunie 2018 ; scurtă anunțare a știrii)
IMPORTANȚA DE A
RESPECTA SFÂNTA SCRIPTURĂ CA UNICĂ LEGE ȘI MÂNTUIREA PRIN CREDINȚA ÎN IISUS. NU
ESTE ȘTIINȚIFIC A RESPINGE NAȘTEREA LUI IISUS DIN SFÂNTA FECIOARĂ MARIA.
CREȘTINII DE DIFERITE CONFESIUNI SĂ NU SE CONCENTREZE PE CONTROVERSE
DISTRUCTIVE, CĂCI ACEASTA ESTE CAPCANA PE CARE O ÎNTIND ATEII. (din cartea CU
DUMNEZEU ÎN SUBTERANĂ, scrisă de un fost ateu, devenit creștin deosebit,
pastorul luteran evreu Richard Wurmbrand, închis timp de 14 ani pentru credința
creștină. Un episod dintr-o celulă din închisoarea din Gherla, anul 1962.)
....................................................................................................
b) Nicolae Steinhardt (1912 - 1989), născut la București (în comuna Pantelimon), mort la Baia-Mare. El a fost jurist, scriitor, traducător și călugăr creștin ortodox, devenit cunoscut în lumea creștină pentru fericirea și mulțumirea la care a ajuns datorită credinței în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, deși era în pușcărie. Acestă fericire a exprimat-o, într-o oarecare măsură, în cartea "Jurnalul fericirii", în care descrie starea lui sufletească și trupească optimă, de liniște, de dulceață, de bună dispoziție gata să ierte orice, de prospețime, de înnoire, în urma primirii botezului, în anul 1960.
Limbi străine cunoscute de N. Steinhardt: "11", așa a declarat fostul ministru de externe Cristian Diaconescu, care a fost meditat la engleză, franceză și latină de Steinhardt, după cum aflăm din articolul "De la iudaism la creştinism, cu Nicolae Steinhard" scris de George Rădulescu, publicat pe site-ul "Historia.ro", în 28 aprile 2010.[17]
Studii în școli:
- Liceul la "Spiru Haret", București; bacalaureat în 1929.
- Facultatea de Drept și Litere, București; licență în 1934.
- Doctorat în drept constituțional, București, 1936.
- Studii în continuare la Paris și în Anglia (1936-1939).
Ocupații:
- Avocat la baroul de Ilfov (1934 - 1948)
- Scriitor, critic literar, traducător, filosof, călugăr (1980-1989).
Închisoare:
- 4 ani și 7 luni ( 4 ianuarie 1960 - 1 august 1964), la Jilava, Gherla, Aiud..., pentru "uneltire contra ordinii sociale", mai clar spus, pentru că a recunoscut întâlnirile și legăturile sale cu Constantin Noica. Noica fusese arestat în 1958. "Grupul Noica - Pilat", sau "lotul intelectualilor mistico-legionar" a fost condamnat pentru că era dușmănos față de regimul democrat popular al Republicii Populare Române.
Securitatea ar fi vrut ca Steinhardt, în calitate de martor la proces, să-i acuze pe Noica și pe ceilalți. Steinhardt, îndemnat de tatăl său, nu i-a acuzat. Drept urmare a fost condamnat la "12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale".
Datele de mai sus sunt luate în cea mai mare parte din autobiografia lui Steinhardt scrisă cu doi ani înainte de moartea sa, publicată pe site-ul "Părintele Nicolae Steinhardt, O APARIȚIE ȘI O PREZENȚĂ FASCINANTĂ, la articolul "Nicolae Steinhardt – Autobiografie".[18]
De asemenea, din "Sentința de condamnare la muncă silnică nr. 24 din 1 martie 1960", publicată pe site-ul "fericiticeiprigoniti.net".[19]
Din autobiografia lui Nicolae Steinhardt
"Sunt nãscut în anul 1912 într-o margine de Bucuresti, unde tatãl meu, inginer, conducea o fabricã de mobile și cherestea (comuna suburbanã Pantelimon). Din copilãrie m-au atras clopotele și obiceiurile creștinești. Pãrinții mei erau în bune relații cu preotul Mãrculescu de la Biserica localã, Capra, unde am mers și eu. "
" La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliți care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învãțat religia creștinã, avându-l drept dascãl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravã, care mã simpatiza și-mi da note mari."
"Greu m-am împãcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Multumesc lui Dumnezeu cã mi-a dat destulã voințã și destulã luciditate pentru a nu mã lãsa prins în capcanã de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majoritãții coreligionarilor mei m-a surprins și m-a supãrat, fãceau jocul unui partid, care, de altfel, avea sã se descotoroseascã repede de ei. Am suferit alãturi de atâția alții, am fost dat afarã din casã și barou și am dus-o foarte greu din punct de vedere material și sufletesc. Am fost și foarte bolnav, vreme îndelungatã.
Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mã simțeam din ce în ce mai atras de creștinism. Cu o bunã și binevoitoare prietenã, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasã fierbinte. Datoritã unor oameni de mare culturã și intensã trãire creștinã – Virgil Cândea și Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristicã și de filosofia creștinã. Progresam, așadar, pe amândouã planurile: teoretic și practic. Eram, în realitate, apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul și hotãrârea de a face pasul final. Șovãiam, mi-era rușine, diavolul mã ispitea cu frica, smerenia, slãbiciunea; mã pãstram în starea aceea confuzã dintre dorință și panică, prielnicã lenei și tergiversãrii. Mi-era și teamã, mã știam foarte necurat. Domnul lucreazã însã în chip tainic și umblã pe cãi misterioase."
"...am fost arestat, judecat în cadrul «lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat» și osândit la 12 ani muncã silnicã pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.
Atunci n-am mai șovãit și toate aprehensiunile și subtilitãțile mele mintale au dispãrut ca prin farmec. Eram sigur cã nu voi mai rezista 12 ani și cã voi muri în puscãrie. Nu voiam sã mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulã în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu, de îndatã ce i-am destãinuit dorința mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secția a doua (unde în douã rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Pãrintele Mina a ținut sã dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui «hold-up», un caracter ecumenic și i-a poftit la mica ceremonie clandestinã pe cei doi preoți greco-catolici, aflați în celulã. Am fost botezat – valabil, în mare grabã cu apa dintr-un ibric cu smalțul sãrit. Naș l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareșalului Antonescu, Emanuel Vidrașcu.
La ieșirea din închisoare, în urma grațierii generale a deținutilor politici (august 1964), am desãvârșit Botezul prin Mirungere la Biserica Schitul Darvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind și Sfânta Împãrtãșanie. De atunci am dus o viațã creștinã conform datinii și regulilor bisericești. Jinduiam acum dupã cãlugãrie. O doream încã din închisoare.
De îndatã am plecat la Rohia, însotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ’73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareț Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi și deplin, o datã mai mult Noica împlinind sarcina de înger cãlãuzitor al meu. Timp de șapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puțin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva sãptãmâni. Am fost, bãnuiesc, supus unui examen, unei cercetãri negrãbite.
În 1979, Pãrintele Serafim mi-a fãgãduit cã mã va cãlugãri. S-a îmbolnãvit apoi foarte grav și a fost internat în stare aproape disperatã la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca sã mã cãlugãreascã, potrivit fãgãduinței ce-mi fãcuse. Am fost cãlugãrit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clãdiri de Pãrinții Serafim Man, Antonie Perța, Nicolae Leșe și Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut și obținut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, pãrintele Serafim mi-a dobândit de la bunii și îngãduitorii nostri ierarhi de la Cluj încuviintarea de a pãstra o camerã în Bucuresti unde sã mã pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare mãsurã activitatea literarã, consideratã a fi, indirect, în folosul Bisericii.
Sunt acum monah de șapte ani. Am izbutit sã organizez de bine de rãu Biblioteca Mãnãstirii, m-am deprins sã nu lipsesc de la sfânta Liturghie și de la miezonopticã – principalele momente ale disciplinei cãlugãresti – și am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidați la examenul de intrare în Seminarul Teologic.
Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu cã m-a învrednicit de Sfântul Botez și de cãlugãrie, mult mai mult decât putea nãdãjdui un ins ca mine. Port din tinerețe o cruce grea și urâtã: o ticãloasã boalã de intestine. Ar fi trebuit sã deznãdãjduiesc, sã mã întunec. Credința îmi ajutã sã o rabd cu destul stoicism și sã nu-i îngãduie sã-mi zdruncine bucuria de a fi creștin și monah – pe mãsura darului, foarte puțin adicã, având totuși dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.
(Cele de mai sus le-am relatat pe larg și într-o formã literarã într-o narațiune intitulatã Jurnalul fericirii, care merge pânã în 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 și restituit în 1975, dupã intervenția Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat în 1984 și depus la Arhivele Statului, secția secretã).
Nicolae Steinhardt, 1987".
Catehizarea, botezul și starea de fericire care a urmat, în celula 18 din Jilava, 10-15 martie 1960[20]
"Lecţiile de catechizare merg foarte repede; părintele Mina e îngăduitor şi nepretenţios, şi e drept că şi eu mă dovedesc a cunoaşte destul de multe. Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără şovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru credinţa lor şi ca o dovadă că înţelegem cu toţii a da viaţă ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenicităţii şi să făgăduiesc a lupta – dacă-mi va fi dat să ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima."
"Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un „rezervor cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniță din cameră – e o căniță roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în „rezervorul” purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo cîteva zile înainte pe Em. V., fost avocat şi profesor,...".
"La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid."
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare şi fără de mirungere."
"Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată și deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţămînt de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.
Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21,5): Iată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva în Cristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu."
Părinții lui Nicu Steinhardt
Inginerul Oscar Steinhardt, tatăl lui Nicu, studiase Politehnica în Zürich, fiind cu un an mai mare decât Albert Einstein, cu care se cunoștea.
Oscar Steinhardt era "încetãțenit prin lege individualã votatã de Parlament și ofițer de rezervã, fiind recunoscut «evreu de categoria a doua»", după cum scrie în "Autobiografie" Nicolae Steinhardt. Adică, naturalizat până în 30 decembrie 1918, pentru că participând la Răzbiul pentru întregirea neamului, a fost rănit la Mărăști și a fost decorat cu medalia "Virtutea Militară". Cu alte cuvinte, era cumva pe drumul de a fi asimilat cu românii.
Despre ordinul sau medalia primită de Oscar Steinhardt putem citi în Enciclopedia Liberă Wikipedia, la articolul "Nicolae Steinhardt", la subtitlul "Biografie". Iar despre "evrei de categoria a doua", în articolul lui Eric Victor, "Legislația anti-evreiască din timpul lui Carol al II-lea", publicat pe site-ul "Historia.ro", în 31 martie 2014.[21]
Nicu amintește mereu de curajul și realismul tatălui său.
"Aflând că fiul său s-a convertit în închisoare la creştinism nu se supără, dar - cu aceeaşi luciditate şi ironie - ştie să-i tempereze entuziasmul (uneori excesiv) de după botez: "Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde."
"Ultimii trei ani şi-i petrece în linişte şi cu aceeaşi demnitate alături de fiul său - despre care adeseori spune că «nu-i băiat rău, dar e un copil bătrân» - în garsoniera din Ion Ghica, nr. 3. Nu se va împăca cu faptul că acesta - în pofida unei pregătiri intelectuale excepţionale - nu va reuşi să-şi găsească o altă slujbă decât cea de muncitor necalificat la întreprinderea «Stăruinţa» din Vitan."
Antoinette ( născută Neuman ), mama lui Nicu Steinhardt, era rudă cu psihanalistul Sigmund Freud, cu care se vizitau. "De bună seamă, existenţa Antoanetei Steinhardt este una tipică pentru o doamnă şi o soţie din burghezia noastră interbelică: stă acasă, se ocupă de educaţia copiilor, participă la reuniunile mondene etc. Nu este prinsă, cu alte cuvinte, de frisonul «activismului» feminist din perioada «anilor nebuni» de după război. [...]."
Nicu a mai avut un frate.
Pasajele de mai sus sunt luate de la George Ardeleanu, din articolul "Acasă la Sigmund Freud", publicat în România Literară în nr. 5, anul 2008.[22]
"Maica-mea era poreclită «Bunatate». Mi-o amintesc dând bucățele de zahăr cailor înhămați la trăsurile care, pe vremuri, își așteptau mușteriii de-a lungul trotuarelor."
"Model i-am avut pe amandoi părinții. Dar, vai, n-am nici curajul tatei, nici bunătatea mamei! Cum de pot fi atât de altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi fost să pot împreuna calitățile amandurora! N-a fost sa fie."
" Apoi, maică-mea a fost o femeie frumoasă. Tata n-a fost un bărbat frumos. Ca și anecdota cu G. B. Shaw și frumoasa actrită, în mine nu s-au împlinit calitățile celor două părți".
Așa se referă N. Steinhardt la părinții săi, după cum aflăm din cartea "Între lumi", publicată de Nicolae Băciuț, în 2010, format "pdf", la pag. 26 și 27.
Steinhardt îndrăgostit de Adina G., la vârsta de 20 de ani
"Umblam şi vorbeam şi făceam planuri, mereu altele, şi eu visam şi ea vorbea pentru sine; eu o ceream de mii de ori în căsătorie şi ea, tot de atâtea ori, neobosită, îmi răspundea (iute şi zâmbitoare şi cu glas niţel scăzut, ca de pe orbite mai rapide) afirmativ şi-i plăcea să-i încarc braţele, pe la sfârşitul lui aprilie şi-n primele zile de mai, cu multe crengi de liliac, multe de tot, ostentativ, ridicol, absurd de multe şi-i plăcea să-şi încreţească niţel ochii, surâzând, să-şi scuture părul (lung şi şaten foarte deschis, îl purta lăsat pe umeri) şi să sporovăiască (...), dar îngăduindu-mi, din plin, absolut, covârşitor, definitiv, să fiu (...) alături de ea fericit".
Acest citat este luat din "Eseu romanțat asupra neizbânzii", de Steinhardt, care a fost publicat în 2004, de preotul poet Ioan Pintea, deținător al arhivei personale a lui Steinhardt, după cum află de la Ion Simuț.
Poetul Nicolae Băciuț l-a cunoscut pe Steinhardt înainte de 1989, la întâlnirile saloanelor Rebreanu de la Bistrița. El a îndraznit să-l întrebe pe Steinhardt dacă a iubit și a fost iubit de o femeie.
"Singur Nicolae Băciuţ, în micul, dar interesantul său volum de convorbiri cu N. Steinhardt, Între lumi (1994), îndrăzneşte să-i pună discretului eseist şi călugăr (cum altfel se cuvine să fie un călugăr dacă nu discret, reuşind să înăbuşe în sine cele lumeşti?) cea mai indiscretă întrebare care i-a fost pusă vreodată în public: " - Aţi iubit? Aţi fost iubit de - iată, am reţineri, sfiiciune, mi se pare că e impudic să pun o astfel de întrebare - o femeie?" Merită să reproduc în întregime răspunsul, care nici nu e prea lung: " - Cer voie să tac. O mărturisire, totuşi, să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de funinginea şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit. Ei, fericirea, cum zice Proust, e, cel puţin pentru unii oameni, o eroare" (p. 35, în volumul Între lumi)."
Informațiile de mai sus le-am luat din articolul "Steinhardt îndrăgostit", publicat de Ion Simuț în "România Literară" nr. 19, din 2005.[23]
"Jurnalul fericirii" începe cu "o adiere a unei prezenţe feminine, care, evident, i-a lăsat o urmă adâncă în inimă:
«Un pahar? N-am spart niciun pahar... Nu ţin minte... (...) Sau totuşi l-am spart? În august, de ziua ei şi-a mea? (...) Mă uit la ea - e ea, dar e ca-n vis, face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel. Şi sincronic cu ea, şi lumea e alta, suprarealistă. (...) Aici nu poate fi pământul. Asta nu-i ea. Decorul ăsta dostoievskian şi expresionist nu poate fi aievea...»."
Așa observă Monica Andronescu în articolul "Misterioasa poveste de dragoste a lui Steinhardt: tânăra cu braţele pline de liliac", publicat în "adevărul.ro", pe data de 24 iulie 2015.[24]
Steinhardt și iudaismul
Împreună cu vărul și prietenul său Emanuel Neuman, Steihardt a început să studieze ebraica și aramaica, să citească Vechiul Testament, să meargă la sinagogă, deci să studieze iudaismul, să se încadreze în religia părinților lor.
Astfel, ei publică în anul 1935 , la București , în limba franceză, "Eseu despre o concepție catolică a iudaismului", (Essai sur une conception catholique du Judaisme , Ed. Cultura Romaneasca, S.A.R.) . Apoi în 1937, la Paris, "Iluzii și realități iudaice", (Illusions et réalités juives, Librairie Libschutz, 4, Place de l'Odeon). Viorica Nișcov le-a tradus în română și le-a publicat sub titlul "Eseuri despre iudaism", la Editura Humanitas în anul 2006.
"Concepute atât ca răspuns din mers la căutările spirituale ale celor doi autori, cât și ca reacție la acutizarea antisemitismului mondial, eseurile formulează, în termenii unui discurs precis și elegant o critică fără menajamente a stării iudaismului din epoca interbelică și propun totodată soluții de reformare a instituțiilor religioase mozaice după model catolic. Gândirea liberal-conservatoare inovativă și radicalismul curajos califică aceste texte ca pe o admirabilă pledoarie pentru adevăr și luciditate.
Traducere de Viorica Nișcov"
"«Dincolo de toate legendele, nu se poate decât constata cruda realitate: antisemitismul. Trebuie numiți antisemiți cei care, evrei sau creștini, cred și afirmă că există o problemă evreiască și îi caută soluția .. .Antisemitismul ia forme exacerbate în momentul cel mai acut al decadenței unui popor și duce, o dată cu excluderea evreilor, la ruina definitivă a economiei sale, la prăbușirea statului. Măsurile contra evreilor sunt dangătul de clopot care anunță, dacă nu dispariția statului, în tot cazul pe aceea a importanței și prosperității sale. Antisemitismul este primul mare semn al dezordinii sociale.» N. STEINHARDT, EM. NEUMAN".
Aceste citate sunt luate de pe site-ul "EDITURA HUMANITAS", de la prezentarea cărții lui Nicolae Steinhardt, Eseuri despre iudaism.[25]
Din "Prefața" la "Eseuri despre iudaism", scrisă de Toader Paleologu care a recitit după 15 ani aceste eseuri, putem observa că acesta nu este de acord cu punctul de vedere al lui Steinhardt referitor la antisemitism.
Punctul de vedere al lui Steinhardt este că antisemitismul afirmă în mod incorect că există "problema evreiască", pe când în realitate există doar "probleme evreiești", în anumite cazuri concrete.
Astfel, lui Paleologu i se pare paradoxal că Steinhardt îl numește pe Bernard Lazare antisemit, însă nu explică nimic.
Apoi Paleologu aduce un exemplu din țara noastră, prefața lui Nae Ionescu la cartea "După două mii de ani" a lui Mihail Sebastian, și afirmă că după viziunea lui Steinhardt acestă prefață este antisemită, căci este construită pe ideea că evreii sunt predestinați la suferință, deci că există problema evreiască, deși în cazuri concrete Nae Ionescu și-a arătat simpatia față de evrei. Cu alte cuvinte, viziunea din tinerețe a lui Steinhardt e contrazisă aici.
În formatul "pdf" în care am găsit Eseurile despre iudaism, punctul de vedere al lui Paleologu referitor la cele spuse mai sus este în Prefață la pag. 25 și 26.
Dintre propozițiile selectate de Paleologu din Eseurile despre iudaism ale lui Steinhardt am reținut următoarea: "antisemitismul musulman e cel mai feroce din câte se pot imagina". Cu alte cuvinte, viziunea din tinerețe a lui Steinhardt s-ar putea să o vedem confirmată azi ?
De ex., în anul 2015, din cauza atacurilor islamiste contra evreilor, din Franța au plecat în Israel "un număr record de evrei, aproape 8 000", după cum a anunțat din Ierusalim corespondentul Dragoș Ciocârlan pentru Radio România Actualități, în data de 29 decembrie 2015.
"În 2015 aproximativ 30.000 de evrei din lumea întreagă au venit în Israel pentru a face "aliyah", altfel spus pentru a se stabili în patria străbunilor."[26]
Plecările evreilor din Franța au legătură cu atacurile islamiste contra evreilor din Paris în ianuarie și noiembrie 2015. Sala Bataclan unde au fost atacurile din 13 noiembrie fusese proprietatea unor evrei, timp de zeci de ani. Islamiștii anunțaseră din 2011 intenția lor. În septembrie 2015 evreii au vândut sala. Trupa Eagles of Death Metal care dădea spectacol la Bataclan în 13 noiembrie, cântase în Tel Aviv în iulie 2015. Așa aflăm din articolul "Foștii proprietari evrei vânduseră recent sala Bataclan", publicat în limba franceză, în data de 14 noiembrie 2015, pe site-ul "THE TIMES OF ISRAEL".[27]
Ce înseamnă să crezi în Dumnezeu ?
"...totul – fiecare gest, lucru și întâmplare – se poate deschide către un sens, dacă e așezat în lumina credinței. Totul poate fi înțeles așa: un film de Antonioni, o carte, o boală, o întâlnire. A crede în Dumnezeu nu înseamnă a fi convins că lumea are un autor, ci că viața fiecaruia dintre noi stă sub un dialog cu o instanță așezată la alt nivel decât noi. Semnele acestui dialog se află în tine, chiar dacă tu nu le vezi. Cu toții suntem locuiți de Dumnezeu: „Dumnezeu în care spui că nu crezi crede El în tine.“ Credinta e acest simplu pas către întâlnirea cu Dumnezeul care crede în tine."
Acest pasaj este luat din prezentarea cărții lui Steinhardt "Dumnezeu în care spui că nu crezi", apărută la editura Humanitas în anul 2000.[28]
Ar trebui comentat un pic pasajul de mai sus despre credință, căci cel ce crede în Dumnezeu este convins și de faptul că lumea are un autor. Fraza de mai sus, reformulată corect, ar fi cam așa: A crede în Dumnezeu nu înseamnă numai a fi convins că lumea are un autor, ci și că viața fiecăruia dintre noi stă sub un dialog cu o instanță așezată la alt nivel decât noi... . Cu alte cuvinte, dacă ni se pare cumva că Autorul lumii este undeva departe, chiar dacă suntem convinși că El există, avem impresia că n-are treabă cu noi. Însă este mult mai mult să fim convinși că El este o instanță superioară oamenilor, cu care suntem în dialog, care ne acordă credit, dar ne ia și la rost.
De asemenea, afirmația că suntem locuiți de Dumnezeu ar trebui completată, în lumina învățăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, astfel: Suntem locuiți de Dumnezeu sau de Satana. Așa putem afla din Sfânta Evanghelie de la Luca, cap. 11, versetele 24-26.[29]
Recunoștința lui Steinhatdt față de Domnul nostru Iisus Hristos
"Ce-i datorez eu lui Hristos !
Există în ritualul iudaic o rugăciune alcătuită dintr-un șirag de mulțumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile hărăzite poporului Său Israel. Ca refren ori stih intercalat după fiecare dar pomenit figurează vorbele dai lanu, ce se tălmăcesc : deajuns nouă. De n-ar fi decât că Domnul ne-a scos din pământul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvânta și a-I aduce slavă. De n-ar fi decât că a prefăcut marea în uscat, destul e spre a-L blagoslovi și a nu înceta să-I mulțumim. De n-ar fi decât că ne-a hrănit în pustiu... Și așa mai departe. Fiecare faptă a Divinității, fiecare minune ajunge spre a stârni recunoștința norodului și a-i provoca exclamația : dai lanu !
Tot astfel gândește orice evreu trecut prin Sfânta Taină a Botezului, căruia Domnul i S-a revelat și care acum se numără printre «iudeii care au crezut în El», căci poate de asemenea striga : Deajuns făcut-ai Hristoase Dumnezeule pentru mine !
Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, Îți mulțumesc din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată vârtutea mea. Doar atât de-ai fi făcut după ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie și cu dreptate este să strig cu lacrimi: dai li !
Pentru a-mi fi dat putința să-mi cunosc propria păcătoșenie, nimicnicie și ticăloșie, Îți aduc laude și mulțumiri; și de s-ar mărgini doar la atâta darul făcut mie, tot prea destul e ca să repet: dai li !
Pentru a-mi fi îngăduit să Te pot ruga, să Te iubesc și să mă închinȚie - deajuns, prea deajuns ca să binecuvintez Sfânt Numele Tău.
"Pentru a-mi fi dat îndrăzneala să concep stabilirea unor relații de tipul eu - tu cu Tine, Domnul și Dumnezeul meu, mă minunez și nepricepându-mă a spune altceva, strig: dai li !
Mai mult decât atât, ... datorită bunătății și milostivirii Tale mi-am putut însuși spusa lui Dostoievski: de mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul - dacă demonstrația ar fi inatacabilă și covârșitoare - n-aș sta nicio clipă la îndoială: aș alege să rămân cu Hristos, nu cu adevărul.
Dai li !
Din rob și schilod m-ai făcut om liber și senior; din fricos și mișel, om îndrăzneț; din ființă a întunecimii, un ahtiat după lumină; și slobod a încerca senzația că nu-mi este interzis a năzui să mă port efectiv potrivit cu învățătura și vrerea Ta."
"Mi-a descoperit și o altă mare (și vreme îndelungată cu totul nepresupusă) taină, anume ineluctabila, universala lege a paradoxului, înlesnindu-mi să înțeleg că nevinovația nu se poate obține decât pe calea aceasta paradoxală a recunoașterii propriei culpabilități."
"În cele din urmă m-am putut convinge că libertatea se cucerește numai prin omorârea păcatului și m-am trezit în stare să descifrez formula “fac ce vreau“: ea nu înseamnă că dau ascultare necondiționată viscerelor și tropismelor mele, pornirilor și instinctelor mele dobitocești, constituindu-mă prizonier al egoismului, turpitudinilor și plăgilor firii mele, ci supunându-le pe acestea voinței, rațiunii și conștiintei mele, părții bune (curățite) a eului meu, supra-eului meu. Fac ce vreau, credinciosul și smeritul ucenic al lui Iisus Hristos, iar ce nu i-ar plăcea demonului sălășluind înăuntrul meu sau târcolind în juru-mi să fac în numele așa-zisei libertăți instinctuale, în temeiul careia mă ispitește spre a mă îndemna să mă dau rob lui și duhurilor sale celor rele."
Aceste citate sunt din cartea lui Steinhardt "Dăruind vei dobândi", Editura Mănăstirii Rohia, 2006, din articolul "Ce-i datorez eu lui Hristos ", publicat în 2014 pe site-ul "Părintele Nicolae Steinhardt, O APARIȚIE ȘI O PREZENȚĂ FASCINANTĂ".[30]
Spovedania lui Steinhardt din 29 martie 1989, cu o zi înainte de moarte, în fața lui Mina Dobzeu, preotul călugăr care l-a botezat în închisoare
"Îmi spune dumnealui: «Dragă părinte, gândul meu îmi spune că Dumnezeu nu m-a iertat de păcatele ce le-am săvârșit în tinerețe, în viață. Și merg să mă înfățișez în fața Dreptului Judecător și voi fi osândit aspru pentru toate nelegiuirile mele».
Am căutat să-l liniștesc și totodată să-l conving că aceste gânduri sinistre de disperare sunt șoapta diavolului: «Dumnezeu te-a iertat atunci când ți–ai mărturisit păcatele și ai primit botezul, căci prin botez se spală păcatul originar și toate păcatele personale. Când te-ai mărturisit și ai luat hotărârea să te îndrepți și te-ai îndreptat, Dumnezeu ți-a iertat păcatele prin dezlegarea ce o dă duhovnicul în numele Sfintei Treimi. Intrat în monahism ai facut încă un alt act de pocăință. Te-ai lepădat de duhul lumesc și te-ai hrănit cu hrana duhovnicească și ai trăit viața de evlavie în frăție și dragoste și cu suflet blajin. De ce mai puneți la îndoială că Bunul Dumnezeu nu v-a iertat? Nu mai ascultați șoapta satanei! Căci “cei ce se tem de Domnul se aseamană muntelui celui sfânt și nu se tem nicidecum de bântuirile lui veliar.”»"
Așa aflăm din articolul "Monahul Nicolae Steinhardt, botezat în celulă şi spovedit pe patul de moarte de acelaşi om: călugărul Mina Dobzeu", publicat pe site-ul "MĂRTURISITORII, Martiri şi mărturisitori români ortodocşi din secolul XX", în data de 30 martie 2015.[31]
Steinhardt receptat foarte diferit; Un evreu din Tel Aviv îl atacă
"– O posteritate… între extreme
Probabil că pentru N. Steinhardt „summa“ acestei consacrări postume ar fi fost cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea, cu prilejul vizitei sale la Bucuresti: „Dintre numeroșii martori ai lui Cristos înfloriți pe pamântul României doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia, Nicu Steinhardt, excepționala figură de credincios și de om de cultură care a perceput în chip special bogația imensă a comorii comune Bisericilor creștine“.
Cum se întâmplă adeseori, o astfel de posteritate nu este scutită de extreme: pe de o parte propunerea de canonizare, pe de altă parte calomnia postumă, contestația suburbană. În prima categorie l-aș cita, printre alții, pe dl Cristian Bădiliță, care într-un articol publicat în suplimentul LA& al Cotidianului, din 10 noiembrie 2003, încheia apoteotic: „Iată de ce canonizarea lui Steinhardt ar fi nu numai un gest firesc din partea creștinătății ortodoxe, dar și un gest exemplar, pe care foarte mulți l-am vedea ca atare“. La celălalt pol, un articol nesemnat, apărut în aprilie 2000 în revista Orient Expres din Tel Aviv: „în ultimii ani, în România a înflorit un fel de cult al acestui fost evreu-comunist-disident; s-a constituit o Fundație «Nicolae Steinhardt», s-au oficiat parastase în memoria lui la mânăstirile Sfânta Ana din Rohia, Bixad – Satu Mare, Stavropoleos – București, Biserica Mântuleasa – Craiova, Catedrala ortodoxă – Timișoara, Catedrala ortodoxă – Cluj, Catedrala ortodoxă – Sibiu, Catedrala ortodoxă – Husi. Iar membrii Fundației Steinhardt din Baia Mare l-au lansat chiar pe… Internet. O celebritate postumă surprinzătoare, dar nu chiar de tot. Prin jocul intereselor «lumești», unii defuncți au parte uneori de un strălucit viitor… Desigur, nu avem nimic împotriva convertirilor; cu masură. Dar să devii chiar mai catolic decât Papa… în tinerețe, Steinhardt a fost o «poamă bună» și nu tocmai fermitatea de caracter i-a fost specifică; nici cinstea. Un om slab, «turnător» printre altele“. "
Așa aflăm din articolul "„Zilele N. Steinhardt“ de la Baia Mare: fara inhibitii, fara morga, fara farafasticuri", publicat de George Ardeleanu, pe site-ul "Părintele Nicolae Steinhardt, O APARIȚIE ȘI O PREZENȚĂ FASCINANTĂ, în 26.09. 2008.[32]
"Călugărul paradoxal"
"Citind volumul de evocări dedicat lui Nicolae Steinhardt ai o senzaţie contrariantă: cum era, cine era de fapt Nicu Steinhardt? Evreul botezat din interes social, din snobism (Vera Călin) sau „din ură de sine evreiască” (Alexandru Sever), un simpatizant legionar sau chiar un „convertit” la legionarism (Norman Manea, Al. Sever), un caz de „fals” (A. Marino îi acordă Jurnalului fericirii chiar calificativele de „penibil” şi „dezgustător”, dar astfel de calificative evident exagerate se pot uşor întoarce autorului lor).
Conaţionalii săi îl văd în general într-o lumină proastă, datorită convertirii la un soi de anti-evreitate (creştinism, naţionalism român, simpatii legionare).
„Ateii” au poziţii sensibil diferite, aş alege două: invectiva lui Marino la adresa Jurnalului, respectiv elogiul lui Cioran, cel care îl percepe pe Steinhardt ca pe un „aproape sfânt”, un „miracol”, lângă care te simţi „mai bun” şi de dragul căruia, pentru o perioadă, îl „cruţă” pe Hristos! Avem, pe scurt, o acuză de falsitate, în primul rând (multe portrete pomenesc corectitudinea sau chiar eleganţa vestimentară a lui Steinhardt). Acestei acuze i se opune mărturia unei autenticităţi de fond contagioase, pe care atât ateul Cioran, cât şi majoritatea celor care l-au cunoscut mai îndeaproape o recunosc."
Aceste citate sunt luate din articolul "Cartea de memorialistică:«Călugărul paradoxal»", N. Steinhardt în evocări, ediţie îngrijită de Florian Roatiş, Iaşi, Editura Polirom, 2012, publicat de Raluca Dună în România Literară, nr.15, din anul 2012. [33]
Liceul Teologic Ortodox Român "Nicolae Steinhardt" din Satu Mare
Din anul 2006 în Statu Mare funcționează Liceul Teologic Ortodox Român "Nicolae Steinhardt".
"«… lucru de o importanţă deosebită, o uşă deschisă către societate, către oameni.
Consider că este o realizare deosebită, foarte necesară în această perioadă atât de bulversată de rătacirile pe care le îmbrăţisează omenirea, contrar cuvântului lui Dumnezeu acela de a fi urmaşi ai învățăturilor Mântuitorului Iisus Hristos şi ai Sfintei Sale Evanghelii.
Ochiul meu de episcop a constatat că este o şcoală realizată.»
I.P.S Iustinian Chira".
Se pot afla mai multe pe site-ul Liceului Teologic Ortodox "Nicolae Steinhardt".[34]
............
COMUNICAT DE PRESĂ. S-a constituit Comunitatea Evreilor Crestini "Nicolae Steinhardt" din România, Data publicarii: 15.03.2020 20:27:00 http://www.certitudinea.ro/articole/presa/view/comunicat-de-presA-s-a-constituit-comunitatea-evreilor-crestini-nicolae-steinhardt-din-romania?fbclid=IwAR2HGLizItWol8YLDJKa14t4fDtC-3Xzh5jcXaFxVTw9Lnlc1VmzTy1fR9Y
COMUNICAT DE PRESĂ. S-a constituit Comunitatea Evreilor Crestini "Nicolae Steinhardt" din România, Data publicarii: 15.03.2020 20:27:00 http://www.certitudinea.ro/articole/presa/view/comunicat-de-presA-s-a-constituit-comunitatea-evreilor-crestini-nicolae-steinhardt-din-romania?fbclid=IwAR2HGLizItWol8YLDJKa14t4fDtC-3Xzh5jcXaFxVTw9Lnlc1VmzTy1fR9Y
[1] Cezar Pădurariu, Destinul cutremurător al românului Richard Wurmbrand, unul dintre cei mai influenţi creştini ai omenirii: a schimbat pe veci gândirea SUA despre comunişti,adevărul.ro iasi, 02 aprilie 2015, http://adevarul.ro/locale/iasi/destinul-cutremurator-romanului-richard-wurmbrand-unul-cei-mai-influenti-crestini-omenirii-schimbat-veci-gandirea-sua-despre-comunisti-1_551bffb4448e03c0fd1e74dd/index.html#
[2] Stelian Tănase, Richard Wurmbrand și Kominternul , Blogul Sfera Politicii, 2010, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/144/art07-arhiva.html
[3] COMMUNIST EXPLOITATION OF RELIGION , Congressional Testimony of REV. RICHARD WURMBRAND, Friday, May 6, 1966, http://www.crossroad.to/Quotes/communism/communist-senate-hearing-wurmbrand.htm
[4] Cole on Richard Wurmbrand's Conversion, Part 7 , by James O'Fee, Impala Publishers Blog Page , Tuesday, July 22. 2008
[5] The Voice of the Martyrs, ABOUT OUR FOUNDERS, http://www.persecution.com/public/ourfounders.aspx
[8] Cole on Richard Wurmbrand's Conversion, Part 3, by James O'Fee, Wednesday, July 16. 2008, http://www.impalapublications.com/blog/index.php?/archives/2951-Cole-on-Richard-Wurmbrands-conversion-Part-3,-by-James-OFee.html
[13] Richard Wurmbrand and the Congress of the Cults,by Sabina Wurmbrand, Impala Publishers Blog Page, posted by James O'Fee,Wednesday, July 30. 2008,
[14] Adrian Nicolae Petcu, Mărturii de spiritualitate creştină în temniţa comunistă: convertirea lui Richard Wurmbrand, Ziarul Lumina, 21 Octombrie 2015,
Adrian Nicolae Petcu, Mărturii de spiritualitate creştină în temniţa comunistă: convertirea lui Richard Wurmbrand (II), Ziarul Lumina, 02 Noiembrie, 2015,
[15] Răzvan Codrescu, RICHARD WURMBRAND VĂZUT DE... LEGIONARI, Blogul lui Răzvan Codrescu, Sâmbătă 03 septembrie, 2011, http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2011/09/richard-wurmbrand-vazut-de-legionari.html
[17] George Rădulescu, De la iudaism la creştinism, cu Nicolae Steinhardt, Historia.ro, 28. 04. 2010, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/iudaism-cre-tinism-nicolae-steinhardt#
[18] Nicolae Steinhardt – Autobiografie, pe site-ul "Părintele Nicolae Steinhardt, O APARIȚIE ȘI O PREZENȚĂ FASCINANTĂ", https://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2008/10/24/nicolae-steinhardt-%E2%80%93-autobiografie/
[19] Pr. Nicolae Steinhardt, Sentinţa de condamnare la muncă silnică nr. 24 din 1 martie 1960, pe site-ul " fericiticeiprigoniti.net", http://www.fericiticeiprigoniti.net/nicolae-steinhardt/1292-sentinta-de-condamnare-la-munca-silnica-nr-24-din-1-martie-1960
[20] N. Steinhardt, JURNALUL FERICIRII, Editura DACIA, Cluj-Napoca, 1991, pp. 80-84.
Eric Victor, Legislația anti-evreiască din timpul lui Carol al II-lea, Historia.ro, 31 martie 2014, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/legisla-ia-anti-evreiasc-timpul-lui-carol-al-ii-lea
[24] Monica Andronescu, Misterioasa poveste de dragoste a lui Steinhardt: tânăra cu braţele pline de liliac, adevărul.ro, 24 iulie 2015, 02:02,
[26] Dragoș Ciocârlan, Ierusalim, Tot mai mulţi evrei din Europa se întorc în Israel, Sentimentul de insecuritate din Europa i-a determinat pe mulţi evrei să ia decizia de a pleca în patria străbunilor, Radio România Actualități, Marţi, 29 Decembrie 2015, http://www.romania-actualitati.ro/tot_mai_multi_evrei_din_europa_se_intorc_in_israel-84858
[27] Les ex-propriétaires juifs avaient récemment vendu le Bataclan,THE TIMES OF ISRAEL, novembre 14, 2015, http://fr.timesofisrael.com/les-anciens-proprietaires-juif-avaient-recemment-vendu-le-bataclan/
[29] Sfânta Evanghelie de la Luca, cap. 11, versetele 24-26, http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=48&cap=11
[30] Nicolae Steinhardt, Ce-i datorez eu lui Hristos, publicat în 2014 pe site-ul "Părintele Nicolae Steinhardt, O APARIȚIE ȘI O PREZENȚĂ FASCINANTĂ". https://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2014/01/03/ce-i-datorez-eu-lui-hristos/
[31] Monahul Nicolae Steinhardt, botezat în celulă şi spovedit pe patul de moarte de acelaşi om: călugărul Mina Dobzeu, MĂRTURISITORII, Martiri şi mărturisitori români ortodocşi din secolul XX, 30 March 2015, http://www.marturisitorii.ro/2015/03/30/monahul-nicolae-steinhardt-botezat-in-celula-si-spovedit-pe-patul-de-moarte-de-acelasi-om-calugarul-mina-dobzeu/
[32] George Ardeleanu, „Zilele N. Steinhardt“ de la Baia Mare: fara inhibitii, fara morga, fara farafasticuri, pe site-ul "Părintele Nicolae Steinhardt, O APARIȚIE ȘI O PREZENȚĂ FASCINANTĂ", 26. 09. 2008.
[33] Raluca Dună,Cartea de memorialistică:«Călugărul paradoxal»", N. Steinhardt în evocări, ediţie îngrijită de Florian Roatiş, Iaşi, Editura Polirom, 2012; în România Literară, nr. 15, din anul 2012, http://www.romlit.ro/clugrul_paradoxal
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu