de Lucian OLARU
Motto: “Suferinţă peste suferinţă vesteşte, că întreg pământul s-a
Pustiit, cortul într-o clipită mi s-a stricat, învelitorile mi s-au rupt…”
(Ieremia 4, 20).
„Astfel şi eu am avut parte de luni de durere, şi mi-au fost date nopţi de suferinţă”… (Iov 7,3).
Suferinţa este fie o “unealtă” care slăbeşte egoismul omului, fie un mijloc ce “produce” (contribuie la) renunţare la păcate şi apoi uşor înduplecă pe Dumnezeu la iertare; ea „contribuie la curăţirea lăuntrică a omului şi constituie cel mai bun mijloc de înnoire spirituală a lui”[1]; sau este un test la care suntem supuşi pentru a ne întări credinţa în Dumnezeu şi pentru a ne certifica “pietrificarea” credinţei noastre. Cazul IOV este deosebit de elocvent în acest sens. Pentru orice om, pentru orice vietate, suferinţa este un mod de educare… mai ales pentru creştini “suferinţa nu este decât «şcoala lui Dumnezeu», optima şi suprema cunoaştere şi împlinire, … este cea mai înaltă «şcoală» de cunoaştere …. Suferinţa este imperativul care îl presează pe fiecare om să ia act de existenţa semenilor săi, să-i accepte, să se deschidă şi de fapt să se sacrifice pentru ei”.[2]
Adeseori, “înnotând” în suferinţă, ne regăsim şi noi în cuvintele dreptului Iov, cu singura deosebire că el chiar era drept şi fără vină, fără pata răutăţilor împotriva lui Dumnezeu, pe când noi avem destule; iată ce spune el într-un dialog intim cu Cel ce grijeşte pe toţi: “Dacă am greşit, ce ţi-am făcut ţie, Păzitorule de oameni? De ce m-ai luat ţintă pentru săgeţile Tale şi de ce ţi-am ajuns povară?”[3] “… Voi spune către Domnul: Nu mă osândi; lămureşte-mă, să ştiu pentru ce Te cerţi cu mine; Care e folosul Tău, când eşti aprig şi dispreţuieşti făptura mâinilor Tale şi eşti surâzător la sfatul celor răi?”[4] “…Când ştii bine că nu sunt vinovat şi că nimeni nu mă poate scăpa din mâna Ta?”[5] “ … Dacă sunt vinovat este amar de mine şi dacă sunt drept nu cutez să ridic capul, ca unul ce sunt sătul de ocară şi sunt apăsat de necazuri”[6] “… bunăvoinţa Ta şi purtarea Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea,”[7] “… Şi astfel fără vlagă cum sunt, Tu mă vânezi ca un leu şi din nou Te arăţi minunat faţă de mine”[8] Cu alte cuvinte vom spune că Dumnezeu care pururea ne iubeşte şi ne grijeşte, El care ne încurajează mereu să-L căutăm întru ascunzişul inimii, are tot dreptul să ne certe şi să ne îndrume paşii (şi) prin suferinţă spre virtute şi în final spre viaţa fericită şi veşnică; altfel, dacă nu ne-ar îndruma şi ajuta nu am găsi niciodată poteca strâmtă ce-L aduce pe El nouă, înapoi în inimă!
Înainte de toate însă, avem ca exemplu suferinţele şi durerile lui Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos; El a fost „om al durerilor şi cunoscător al suferinţei,… noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.”[9] Iată ce frumos descrie Proorocul Isaia nu doar suferinţele Domnului Iisus ci şi adevărul fundamental şi rostul suferinţei: tămăduirea, vindecarea; noi toţi ne-am vindecat prin suferinţa Domnului Iisus de păcatul strămoşesc, am scăpat din robia celui rău, însă, pentru păcatele noastre personale, cotidiene, pentru a urca pe “scara Raiului” este nevoie de anumite “doze” de suferinţă, proporţionate după atotştiinţa şi atotînţelepciunea purtătorului de grijă – Dumnezeu. Domnul Hristos a trăit durerea în cel mai înalt grad şi nu a ocolit paharul amărăciunii bându-l până la capăt;[10] aceasta şi pentru ca El să fie pentru noi nu doar izvor de mântuire şi de apă vie, dar şi exemplu (model) şi sprijin pentru cei credincioşi.
Suferinţa sau durerea „este consecinţa răului. Este legată de reaua întrebuinţare a libertăţii. Apare îndeosebi din căutarea plăcerii simţurilor. Căutarea aceasta, ca mişcare împotriva firii, îl duce pe om la durere şi sfârşeşte în moarte”[11]; ea este pretutindeni, ne înconjoară obligatoriu, vine şi pleacă adesea, fără să ştim cauza apariţiei sau timpul când îşi va face simţită prezenţa, sau scopul final pentru care Dumnezeu permite aceste încercări; de obicei suferinţa sufletească apare în suflet din cauza lipsei Cuiva sau a ceva. Dacă Dumnezeu părăseşte sufletul nostru pentru o vreme, aceasta se resimte dureros în adâncul fiinţei umane; de asemenea, omul iubeşte mult orice fel de plăcere – de natură materială sau nematerială – iar absenţa acestei plăceri se resimte dureros în suflet; cu cât oferim mai multă plăcere şi satisfacem mai multe dorinţe pentru trup sau pentru suflet, cu atât mai multă suferinţă, (întristare) îşi face loc în suflet. De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă să căutăm întristarea cea adevărată, adică întristarea după Dumnezeu: „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte”.[12] Observăm că întristarea după Dumnezeu este pozitivă, iar întristarea după lumea aceasta şi plăcerile ei este negativă şi sufletul care o are se îndreaptă spre pieire, îndepărtându-se de Dumnezeu; cea mai multă suferinţă vine din depărtarea de Dumnezeu aşa cum ne învaţă sfântul prooroc Ieremia: “Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra. Înţelege şi vezi cât e de rău şi de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău şi de a nu mai avea nici o teamă de Mine, zice Domnul Dumnezeul puterilor.”[13]
Suferinţa înseamnă de multe ori boli trupeşti sau sufleteşti; suferinţa este absenţa sănătăţii cu un scop precis, anume rânduit de Dumnezeu, bolile. Necazurile şi în general orice suferinţă având rol terapeutic.
[1] Georgios Mantzaridis, Morala creştină, vol II, ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p 484.
[2] Pr prof dr George Remete, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu, partea I, EIBM al BOR, Bucureşti 2005, p 39-40.
[3] Iov 7, 20.
[4] Iov 10, 2-3.
[5] Iov 10, 7.
[6] Iov 10, 15.
[7] Iov 10, 12.
[8] Iov 10, 16.
[9] Isaia, 53, 3-5.
[10] Matei 26, 39.
[11] Georgios Mantzaridis, Morala creştină, vol II, ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p 484-485.
[12] II Corinteni 7, 10.
[13] Ieremia 2, 19.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu