de Lucian OLARU
Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător.(Iacob 5, 10-11)
“Depărtat-ai de la mine pe prieten şi pe vecin şi pe cunoscuţii mei de la suferinţă” (Psalmi 87, 18).Vorbind despre bolile şi slăbiciunile trupului nostru, un teolog francez scrie aşa: „Sănătatea constituie chiar un rău dacă contribuie să-l facă pe om indiferent faţă de mântuirea sa, dacă-l ţine departe de Dumnezeu, dându-i impresia iluzorie că-şi este suficient lui însuşi, şi îl situează într-o falsă simţire de bunăstare, conferindu-i acea putere după trup care slăbeşte, în locul slăbiciunii în care Dumnezeu se descopere (II Corinteni 12, 9) şi care constituie adevărata putere (II Corinteni 12, 10)”.[1] În acest sens, sfântul Grigorie de Nazianz ne cere „să ştim să dispreţuim o sănătate stupidă care duce la păcat”.[2]
Suferinţa este provocată de boli, afecte sau de orice altceva; ea poate fi bună (pozitivă, ziditoare de suflet, întărind credinţa, maturizând şi sensibilizând sufletul) sau poate fi rea (negativă, distrugătoare de suflet, mergând până la nebunie, trăgând sufletul spre deznădejde prin lucrarea diavolului); iată ce spune părintele Jean-Claude Larchet despre boală: „ea este în sine un rău în măsura în care apare ca o urmare a păcatului lui Adam şi ca un efect al lucrării demonice, în lumea căzută, o negare a ordinii voite de Dumnezeu atunci când a creat lumea şi pe om; ... boala este un rău numai în planul naturii fizice a trupului. Dacă omul nu se lasă cu totul pradă ei, ea nu poate să-i atingă sufletul, deci nici să afecteze fiinţa sa esenţială, natura sa spirituală”.[3] Sfântul Ioan Hrisostom spune că „există un rău care nu este un rău deşi poartă acest nume: cum este boala ... şi celelalte lucruri de acest fel. Dacă ele ar fi într-adevăr răul, n-ar fi putut deveni pentru noi începutul unei mulţimi de bunătăţi.”[4] Sfântul Grigorie de Nazianz ne încurajează „să nu admirăm orice fel de sănătate şi să nu detestăm orice boală.”[5]
Boala şi suferinţa „manifestă mizeria omenirii despărţite de Dumnezeu, ... distrug iluziile de plenitudine şi de autosuficienţă pe care omul le putea avea înainte, inspirate fiind de o sănătate pe care el o credea durabilă. Ele îi arată sărăcia şi chiar goliciunea sa ontologice şi-l fac să-şi aducă aminte că este ţătână”.[6] Sfântul Ioan Scărarul notează că „boala are uneori scopul de a ne smeri duhul”;[7] trufia se tămăduieşte prin suferinţă: „pentru binele nostru suntem expuşi bolilor ... căci trufia zămislită în noi prin delăsare îşi află un leac în această slăbiciune şi în aceste suferinţe.”[8]
Vorbind despre scopul şi importanţa suferinţei, sfântul Ioan Casian zice că durerea care însoţeşte boala este ca şi aceea pe care o simţi când ţi se aplică unele leacuri: ea nu este un rău decât din punct de vedere subiectiv; obiectiv, ea contribuie la binele celui pe care-l afectează[9]; Sfântul Ioan Hrisostom observă că „durerea ne este impusă din pricina păcatului şi tot durerea ne slobozeşte de păcat ... Păcatul dă naştere durerii şi durerea omoară păcatul”.[10]
În concluzie vom spune că bolile cu suferinţele ei, împreună cu celelalte necazuri, apar ca o condiţie a dobândirii virtuţilor şi a vieţii virtuoase”[11], iar răbdarea lor cu pace şi fără cârtire dovedeşte o inimă care iubeşte pe Dumnezeu şi aşteaptă cu răbdare întoarcerea la viaţa fericită în ceruri. Cuviosul Isaac Sirul ne învaţă că bolile „le aduce Dumnezeu pentru sănătatea sufletului”[12].
O descompunere spirituală este o goană nefirească după plăcere şi, în acelaşi timp, o fugă „nestăpânită” de durere, de tot ceea ce goneşte o plăcere (durerea, foamea, setea, boala, toate gonesc dorinţa de plăceri); trebuie să răbdăm necazurile (durerile) fără cârtire; trebuinţele trupului când sunt satisfăcute pricinuiesc plăcere, iar când nu sunt satisfăcute pricinuiesc durere;[13] căutarea plăcerii în ea însăşi, satisfacerea trebuinţelor trupeşti mai mult decât este necesar este începutul multor păcate care vin unele după altele; ... când plăcerea devine ţinta şi scop final al existenţei pământeşti atunci uşor ajungem la decepţii puternice şi multă suferinţă, întrucât ne îndepărtăm de Dumnezeu şi nici nu găsim plăcerea mult aşteptată: „Satisfacerea de mai multe ori repetată a unor plăceri prezente va aduce un lanţ continuu de dureri viitoare”.[14] Deasemenea, pe măsură ce omul iubeşte mai mult satisfacerea plăcerii, doreşte să fugă de orice durere, chiar cu riscul de a trece cu vederea viitorul durabil, veşnic, de dragul clipei prezente (a plăcerii).
[1] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 56.
[2] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări, XIV, 34, apud Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 56.
[3] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 56.
[4] Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii despre Pocăinţă, VII, 6, apud Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 57.
[8] Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii despre Ana, I, 2, apud Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 59.
[9] Sfântul Ioan Casian apud Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 62.
[10] Sfântul Ioan Hrisostom, Predici despre pocăinţă, apud Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p 65.
[12] Cuviosul Isaac Sirul, apud Georgios Mantzaridis, Morala creştină, vol II, ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p 489.
[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, EIBM al BOR, Bucureşti, 1997, p 48.